Originea preferinței oamenilor pentru folosirea mâinii drepte sau stângi rămâne în continuare învăluită în mister

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Doar unul din zece oameni folosește preferențial mâna stângă. Preferința pentru mâna dreaptă este mult mai pronunțată decât la alte primate. Cum se explică această singularitate? De la babuin la muscă, trecând prin Neandertal, Le Monde a încercată să găsească cauzele acestei enigme evolutive.

Uneori, „specificul uman” se traduce prin „aberatie evolutivă”. Cel puțin așa califică Thomas Püschel, profesor la Institutul de Științe Umaniste al Universității Oxford, faptul că specia noastră este singura dintre primate care manifestă o preferință atât de pronunțată pentru utilizarea mâinii drepte. Doar unul din zece oameni se definește ca fiind stângaci, iar aproximativ unul din o sută ca fiind ambidextru.

Această lateralitate dreapta-stânga (dominantă funcțională a unuia dintre organele analoage perechi (mâini, picioare, ochi etc, conform dexonline) este izbitoare atât la nivel individual – preeminența unei mâini rămâne pe tot parcursul vieții – cât și la nivel populațional. Această preferință de aproape 90% pentru mâna dreaptă este universală, indiferent de civilizația luată în considerare și fără a ține seama de interdicțiile culturale, școlare sau religioase, care interzic utilizarea mâinii stângi.

Cum se poate explica acest lucru? La congresul Societății Europene pentru Studiul Evoluției Umane, care a avut loc la sfârșitul lunii septembrie la Paris, Thomas Püschel și-a prezentat lucrările privind lateralitatea în linia umană, care ridică o parte din vălul misterului. Împreună cu colegii săi Rachel Hurwitz și Chris Venditti, el a compilat datele disponibile pentru 41 de specii antropoide, actuale și dispărute, pentru a evalua puterea lateralității. Rezultatul arată că specia noastră este cu adevărat ieșită din comun.

Doar langurul din Java (Trachypithecus auratus) manifestă o preferință mai pronunțată la nivel individual: indiferent de direcție (dreapta sau stânga), el va folosi, de exemplu, întotdeauna aceeași mână pentru a se agăța de o ramură – o trăsătură pe care o împărtășesc și alte maimuțe arboricole, cum ar fi maimuțele-păianjen, într-o măsură mai mică.

O preferință pentru mâna stângă

Să ne înțelegem bine: este vorba de preferințe individuale, dar, la nivel de populație, doar două specii au arătat o preferință semnificativă (o preferință pentru mâna stângă, de altfel): urangutanul (Pongo sp.) și maimuța roxellana (Rhinopithecus roxellana). Cimpanzeii și gorilele au arătat, în medie, o preferință pentru mâna dreaptă, dar la un nivel care a rămas sub pragul de semnificație statistică în eșantionul de studii selectat de echipa britanică.

Thomas Püschel și colegii săi au încercat apoi să modeleze aceste comportamente, definind o serie de criterii – alimentație, dimensiunea creierului, raportul de lungime între membrele superioare și inferioare, masa corporală, nivelul de adaptare la viața în copaci, învățarea socială, utilizarea uneltelor… – care ar putea fi luate în considerare. O locomoție mai mult pe patru picioare indica o tendință a populației spre stângaci. O forță de lateralizare era mai pronunțată la speciile arboricole.

Aceste modele au putut fi aplicate strămoșilor și verilor noștri dispăruți. Acest exercițiu de transpunere sugerează că odată cu apariția genului Homo și a creierului său mai mare, indiciile de lateralizare au început să crească la hominizi (membrii liniei noastre genealogice), de la separarea de strămoșii maimuțelor mari actuale. Cu o singură excepție: Homo floresiensis, „hobbitul” de pe insula Flores, care era biped, dar ale cărui falange curbate trădează o preferință încă pronunțată pentru viața arboricolă.

Concluzia acestor lucrări? Lateralitatea ar fi fost favorizată de mersul biped, care ne-a eliberat mâinile. Dimensiunea populațională (și predominanța preferinței pentru mâna dreaptă) ar fi, în schimb, legată de un alt factor: creierul nostru mare. „Apariția unei tendințe pronunțate spre dreptaci la om poate fi considerată ca făcând parte dintr-un ansamblu mai larg de specializări neurologice și comportamentale legate de traiectoria cognitivă unică a liniei noastre genealogice”, concluzionează Thomas Püschel și colegii săi.

Cazul corbului

Ce părere are antropologul franco-american Natalie Uomini, care a lucrat mult timp asupra chestiunii lateralității la oameni, bazându-se pe etologie, arheologie, antropologie și neurobiologie? Cercetătoare independentă, după ce a fost afiliată Institutelor Max-Planck din Germania, ea studiază astăzi corbul caledonian. La corb, ciocul, și nu mâna, este lateralizat. Bețele de lemn pe care le modelează în cârlige pentru a recupera larvele „sunt întotdeauna pe aceeași parte a ciocului”. Nu știm dacă această alegere este dictată de observarea semenilor săi sau de alți factori.

Dar să revenim la oameni: Natalie Uomini a propus pe această temă, la sfârșitul anilor 2000, sinteze care sunt încă de referință, dar a sfârșit prin a se îndepărta de acest subiect, „din lipsă de elemente noi de analizat”. De aceea, ea întâmpină cu interes aceste noi lucrări. „Această abordare filogenetică [în funcție de legăturile de rudenie] este destul de diferită de ceea ce s-a făcut până acum”, observă ea. Chiar dacă studiul nu a fost încă revizuit de colegi, acesta pare să confirme că mărimea creierului are o legătură cu lateralitatea. Nu este o idee nouă, dar este bine să o vedem întărită de o altă abordare. ”

Dacă cercetările privind lateralitatea umană se străduiesc să distingă nivelul individual (puterea preferinței pentru o mână) de nivelul colectiv (ce proporție din populație preferă stânga sau dreapta), Natalie Uomini subliniază o a treia dimensiune: acțiunea de realizat, care poate condiționa utilizarea unei mâini sau a alteia.

„Majoritatea gesturilor noastre nu sunt lateralizate: de exemplu, pot să mă scarpin în nas indiferent cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă, subliniază cercetătoarea. Preferința se manifestă atunci când trebuie să efectuăm acțiuni precise: când folosim unelte, când scriem…”. Acest lucru duce, ca de obicei, la întrebarea „oul sau găina”: lateralitatea este un produs al evoluției către sarcini mai complexe sau este invers?

Testul cu unt de arahide

Studiul primatelor vizează să clarifice această întrebare. Este ceea ce îl mobilizează pe Adrien Meguerditchian de aproximativ douăzeci de ani, la stația de primatologie din Rousset, lângă Aix-en-Provence (Bouches-du-Rhône), urmând exemplul mentorului său Jacques Vauclair.

„Când am ajuns la stație, un cercetător american, William Hopkins, tocmai concepuse o sarcină simplă pentru a măsura preferința manuală a maimuțelor: le oferea un tub umplut cu unt de arahide și observa cum se descurcau pentru a-l mânca. ” Acest test avea ca scop standardizarea observațiilor, care până atunci erau afectate de multiple prejudecăți, precum postura animalului sau poziția obiectului de manipulat, care puteau influența mâna utilizată, în special atunci când era necesară coordonarea mișcărilor. Tocmai de aceea Thomas Püschel a reținut acest test în studiul său comparativ.

Contrar a ceea ce susțineau până atunci mai mulți lideri ai primatologiei, experimentul cu tubul a revelat că și maimuțele prezintă preferințe laterale individuale, dar și populaționale. „Este o dezbatere veche dacă preferința manuală reprezintă o ruptură cu specia umană sau o continuitate cu celelalte primate, ceea ce este mai degrabă poziția noastră”, rezumă Adrien Meguerditchian. La douăzeci de ani după aceste prime confruntări, el propune în continuare aceste tuburi babuinilor pe care îi studiază – dintre care 61% sunt dreptaci.

El a observat, la fel ca Thomas Püschel, o ușoară dominanță a mâinii stângi la maimuțele arboricole. „Explicația este speculativă: aceste maimuțe s-ar agăța preferențial de crengi cu mâna dreaptă dominantă, ceea ce ar elibera mâna stângă pentru mișcări mai fine, o configurație care se regăsește în testul cu tubul, pe care îl țin cu mâna dreaptă pentru a extrage gustările din stânga”, susține cercetătorul. În cazul maimuțelor terestre, mâna dominantă, mai des cea dreaptă, ar fi deja liberă pentru manipularea fină.

Studiul zonei motorii

Adrien Meguerditchian a utilizat un alt instrument pentru a studia preferința pentru o mână sau alta la maimuțe: imagistica prin rezonanță magnetică (IRM), care permite caracterizarea non-invazivă a zonei motorii a mâinii în cortex, învelișul extern al creierului.

William Hopkins, cercetătorul care dădea unt de arahide maimuțelor, a evidențiat o asimetrie între cele două emisfere. La cimpanzeii dreptaci, șanțul zonei motorii manuale stângi este mai adânc, iar la stângaci este invers. Reamintim că, atât la maimuțe, cât și la oameni, controlul mișcărilor provine din emisfera opusă membrului în cauză.

Această asimetrie de adâncime – și, prin urmare, de bogăție neuronală – a zonei motorii a fost observată și la babuini. „Există o reală coerență în aceste observații și ideea unei continuități filogenetice pentru preferința unei mâini, chiar dacă aceasta este mai pronunțată la om”, explică Adrien Meguerditchian.

Cercetătorul dorește să transforme babuinul într-un model, observând prin RMN evoluția cerebrală a protejaților săi, de la naștere până la vârsta adultă. „Ne confruntăm cu o problemă de tipul „oul sau găina”: este o asimetrie cerebrală care precede o preferință manuală sau invers?”, se întreabă el.

Un alt factor, purtarea de către mamă, intră și el în joc: puii de babuin purtați pe partea stângă a mamei au mai multă tendință să fie stângaci și invers, în timp ce cei purtați indiferent sunt mai des ambidextri – ceea ce se reflectă și în RMN. Acest efect al purtării (a cărui lateralitate, inclusiv la om, este de asemenea misterioasă), probabil legat de privarea de mișcare a unuia dintre brațe, tinde să se estompeze pe măsură ce puiul câștigă în independență. „Există deci o plasticitate”, explică cercetătorul.

„Și aici, surpriză!”

Adrien Meguerditchian s-a întrebat și despre un alt rol al mâinii: comunicarea gestuală. El a observat, la speciile dreptace conform testului tubului (cimpanzeu, gorilă, babuin), nivelul acestei lateralizări atunci când gestul are rolul de semnal. În cazul babuinului, acesta lovește solul cu mâna ca semn de amenințare. „Și aici, surpriză! Lateralizarea a crescut la 78% în favoarea mâinii drepte.”

Același fenomen a fost observat și la oameni. Gesturile de indicare recurg mai des la mâna dreaptă, chiar și în cazul stângacilor. Cu toate acestea, limbajul este controlat în principal de emisfera stângă. „Poate că lateralitatea manuală asociată comunicării reflectă bine faimoasa specializare emisferică a limbajului”, susține primatologul.

Aceste lucrări nu sunt simple curiozități intelectuale; ele pot avea implicații medicale. Înainte de a opera anumiți pacienți care suferă de epilepsie severă, este esențial să se știe dacă intervenția nu pune în pericol centre cerebrale importante, cum ar fi cel al limbajului. Se pare însă că sarcinile de indicare pot oferi indicii suplimentare cu privire la lateralizarea sa – zonele limbajului nu se află întotdeauna în partea stângă.

„Lucrăm cu epileptologul Agnès Trébuchon, la spitalul Timone din Marsilia, adaugă Adrien Meguerditchian. Ea mi-a spus recent că a redeschis dosarul unei paciente considerate inoperabile, după ce a observat că aceasta indica cu o mână diferită de cea folosită pentru prindere. În cele din urmă, ea a putut fi operată, deoarece focarul epileptogen nu se afla în zona limbajului. Mi s-au umezit ochii când am văzut că o mică descoperire la babuin poate avea o aplicație clinică. »

Acum 25 de milioane de ani

Această asimetrie stângă a zonelor limbajului, majoritară la oameni (în proporție de 90 %), a fost observată, încă de la naștere, și la babuini și cimpanzei, specii care totuși „nu vorbesc”. Aceasta nu prezice o preferință manuală dreaptă decât pentru comunicarea gestuală. Dar semnalul nu este, nici în acest caz, alb-negru. În ceea ce privește limbajul, stângacii umani nu sunt inversul dreptaciilor: zonele limbajului sunt, și la ei, în majoritate (70%) în partea stângă, chiar dacă este mai puțin decât la dreptaci. Ceea ce sugerează influențe multifactoriale și vechi.

Aceste corespondențe, chiar și parțiale, între comanda gestuală și semnalizare deschid ipoteza conform căreia specializarea cerebrală a limbajului la om ar avea rădăcini vechi de „cel puțin 25 de milioane de ani, la strămoșul comun al maimuțelor din Lumea Veche și al speciei noastre”, susține primatologul.

„Este oarecum o provocare”, rezumă Marie-Hélène Moncel (CNRS, MNHN). Dacă oasele umane din ultimele secole și milenii, prin uzura lor sau diferențele de robustețe între brațe, confirmă vechimea majorității dreptacilor la Homo sapiens, indiciile la verii noștri dispăruți și la strămoșii noștri sunt mai subtile.

„Dar oare procentul de dreptaci era același la neandertalieni ca și la specia noastră? Nu putem spune”, estimează Marie-Hélène Moncel. Nici analiza uzurii uneltelor și a modalităților de fabricație nu permite să se tragă o concluzie: „Putem distinge un ucenic de un expert, dar suntem departe de a putea spune cine era dreptaci sau stângaci”, notează cercetătoarea, care a încercat, în zadar, să reproducă anumite rezultate mai afirmative.

Să facem drosophilele să vorbească

Ce ne spune analiza creierului, prin urmele pe care le lasă pe partea interioară a craniului? Paleoantropologul Antoine Balzeau (CNRS, MNHN), care a condus vastul studiu PaleoBrain pe această temă, rămâne prudent.

Miza este de a identifica asimetriile cerebrale care ar fi putut exista la alte specii „și, apoi, de a le compara cu cele ale oamenilor actuali pentru a le da, poate, un sens”. Dar el observă că structurile cerebrale ale neanderthalienilor și ale anumitor specimene precum Homo longi (un denisovian) par deja foarte diferite. „Vom încerca să vedem dacă putem deduce diferențe comportamentale. Sincer, nu sunt convins”, spune Antoine Balzeau.

Dacă primatele noastre apropiate și strămoșii noștri nu sunt cooperanți pentru a ne ajuta să ne întoarcem la originile preferinței pentru mâna dreaptă, unii încearcă să facă să vorbească modele animale mult mai îndepărtate din punct de vedere evolutiv. Este cazul lui Stéphane Noselli (Institutul de biologie Valrose, Nisa), specialist în drosophila.

Precizăm că, dacă muștele pot prefera să se îngrijească cu o labă mai degrabă decât cu alta, nu această lateralitate îl interesează, ci cea a organelor și a sistemului nervos. Echipa sa a descoperit implicarea genei miosina 1D (myo1d) în asimetria organelor, a cărei variantă a fost descrisă în China și Arabia Saudită la fete provenite din căsătorii consangvine și care suferă de malformații cu inima situată în partea dreaptă.

Această lateralitate, normală sau patologică, se explică bine prin genetică. Nu se poate spune același lucru despre asimetria cerebrală. Stéphane Noselli tocmai a co-semnat o revizuire a literaturii științifice care arată că studiul modelelor precum viermele C. elegans, peștele zebră sau musca nu permite „desprinderea unui mare principiu unificator”. În plus, nu există un echivalent cunoscut al genei myo1d care să fi fost conservat de-a lungul evoluției.

Muște amnezice

La drosofila, au fost identificate până în prezent trei circuite cerebrale asimetrice. Pentru unul dintre ele, 95% din populație prezintă această asimetrie în conexiunile neuronilor numiți „H”. Organizați ca această literă, ei se proiectează pe o parte a barei centrale mai degrabă decât pe cealaltă. Restul de 5%, în care neuronii se împart în mod egal între picioarele literei „H”, prezintă un defect de memorie pe termen lung. Aceste muște uită de la o zi la alta că un miros specific a fost asociat cu un șoc electric sau că o parteneră virgină le-a respins.

„Este o bună ilustrare a ceea ce poate aduce, din punct de vedere evolutiv, o minoritate puțin naivă”, subliniază cercetătorul. Musca masculină uitucă va încerca din nou a doua zi, de data aceasta poate cu succes, când rivalul său va fi învățat lecția și se va abține. „Nu înțelegem cum, în mod aleatoriu, 95% din muștele din fiecare generație sunt asimetrice”, observă Stéphane Noselli. Există în mod necesar o bază genetică, care ne rămâne necunoscută. ”

Ar fi oare stângacii jigniți să fie comparați cu muștele amnezice? Nu știm nici de ce o proporție constantă din această minoritate umană se menține de-a lungul timpului. Nici în acest caz nu există o semnătură genetică solidă, dincolo de simple corelații. Studiul bebelușilor și al comportamentului fătului, pentru a ajunge la originea lateralității noastre, subliniază labilitatea acesteia. Ea este așadar compozită, ireductibil multifactorială și încă opacă pentru înțelegerea noastră, sunt de acord oamenii de știință.

De ce încearcă ei să descifreze aceste mistere, până la punctul de a crea o revistă specializată, Laterality ? Pentru că sunt exemple frapante ale numeroaselor rupturi de simetrie care se află în centrul universului nostru, viu sau nu, răspunde Stéphane Noselli. El vede expresia acesteia „atât la scara galaxiilor spirale, cât și la nivelul interacțiunii slabe, trecând prin înfășurarea moleculelor”.

„Pentru că lateralitatea face parte din lucrurile care ne interesează, din intimitate, completează Natalie Uomini. Pentru că lumea modernă este încă făcută pentru dreptaci, mai puțin predispuși la accidente de muncă. Pentru că a fi stângaci este uneori încă depreciat. Este important să spargem prejudecățile, să acceptăm că este natural, că face parte din moștenirea noastră primată, animală.”