OP ED Drumul către Schengen. De ce ne-am împiedicat?

„Sunt încântat că o altă țară preia mesajul” privind aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen, declara, în martie 2013, ministrul de Externe al Olandei, Frans Timmermans, aflat apoi, din 2014, în poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene. Satisfacția șefului diplomației olandeze de la acea vreme era determinată de veto-ul anunțat de Germania pe acest subiect. Dl Timmermans putea, așadar, să observe mulțumit că, în trecut, alte țări s-au ascuns în spatele Olandei, care fusese mult timp principalul adversar al aderării celor două țări din est. În septembrie 2011, o altă tentativă de aderare fusese blocată de opoziției Olandei și Finlandei.

”Dacă problema rămâne pe ordinea de zi, voi vota împotriva extinderii privilegiilor Schengen la România și Bulgaria. În cazul în care România și Bulgaria insistă ca votul să fie organizat, încercarea va fi blocată de vetoul Germaniei”, declarase, în acel martie 2013, ministrul de Interne german, Hans-Peter Friedrich. ”Cei care obțin o viză prin dare de mită ar putea călători până în Germania fără alte controale”, se explica oficialul german. Atât Olanda, cât și Germania cereau progrese în lupta anti-corupție. Prim-ministru la București era Victor Ponta…

În toamna aceluiași an, 2013, și Franța s-a pronunțat tranșant împotriva aderării noastre la Schengen. Se punea problema unui vot în Consiliul Justiție și Afaceri Interne pentru o eventuală ridicare a barierelor, de la 1 ianuarie 2014, pentru români și bulgari. Ministrul de Externe al Franței, Laurent Fabius, se declara îngrijorat de capacitatea autorităților române și bulgare de a asigura securitatea frontierei. De fapt, scena politică franceză era preocupată, înainte de alegerile municipale, de tensiunea dintre taberele de romi și comunitățile locale. Ministrul de Interne, Manuel Valls, viitor premier, începând din 2014, tocmai stârnise un scandal în coaliția de guvernare de stânga, afirmând că majoritatea romilor imigranți nu pot fi integrați în societate și ar trebui să plece acasă.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Idei practice pentru a mânca sănătos în călătoriile lungi

5:18

Îngrijorarea politică s-a confirmat, în martie 2014, când Frontul Național și-a început ascensiunea, sub conducerea lui Marine Le Pen, partidul extremist depășindu-și recordul precedent la locale, din anul 1995. Rezultatul a fost considerat o ”etapă esențială în reimplantarea teritorială a Frontului”, după 13 ani de regres.

În aceste condiții, la finalul anului 2014, Ministerul de Externe de la București era nevoit să comunice: ”România și Bulgaria îşi exprimă dezamăgirea faţă de imposibilitatea adoptării unei decizii pozitive privind aderarea lor la spaţiul Schengen la acest moment şi au reiterat că au îndeplinit toate criteriile de aderare conform acquis-ului Schengen, fapt recunoscut de către toate Statele Membre şi stipulat în mod repetat în Concluzii ale Consiliului și ale Consiliului European, precum și în rezoluțiile  Parlamentului European pe acest subiect”.

După cum se vede, discursul și argumentele de atunci sunt valabile și azi la partea română.

Dar la cea olandeză, după ce Germania și Franța s-au declarat, anul acesta, de acord cu aderarea Bucureștiului și Sofiei la spațiul de liberă circulație? Iar Comisia Europeană se pronunță mai ferm ca niciodată în aceeași direcție – la polul opus față de poziția comunicată de Executivul comunitar în mai 2019.

Sub amenințarea art. 7

Să ne amintim că nu se terminase bine Summit-ul UE de la Sibiu și Comisia Europeană trimisese o scrisoare de avertizare autorităților române, în care cerea progrese pentru independența sistemului judiciar și eficacitatea luptei împotriva corupției, inclusiv protecția intereselor financiare ale UE. De la MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare în Justiție) de care cancelariile europene își legaseră refuzul de până atunci, accentul se muta spre art. 7 din Tratatul UE, a cărui activare, avertiza Comisia, ar întârzia aderarea la Schengen. Ni se arăta, practic, ”arma nucleară” a UE, care poate duce la suspendarea unor drepturi, mergând până la dreptul de vot în Consiliu. Cazul Ungariei, de acum.

Era înainte de alegerile europarlamentare, când Manfred Weber, candidatul Popularilor pentru președinția Comisiei Europene, pleda pentru alăturarea Bulgariei și Croației la Schengen, fără a pomeni, însă, România. Premier la București era Viorica Dăncilă…Căreia, în septembrie 2018, premierul Olandei, Mark Rutte, îi spusese la București, că, în opinia lui, România nu este încă pregătită să adere. Iar la Summit-ul de la Sibiu, abordat în legătură cu intrarea în Schengen, Rutte a spus-o cât se poate de tranșant: „Când veți respecta toate regulile statului de drept și ale democrației. Nu vă îndreptați în direcția bună”.

Același domn Rutte – devenit între timp cel mai longeviv prim-ministru din istoria Olandei și al doilea din UE, după Viktor Orban – spunea în campania electorală națională, la începutul anului 2017, că oricine refuză valorile țării sale trebuie să o părăsească. ”Dacă nu vă place aici, plecați” – era mesajul dur al premierului liberal.

UE – ”construită pe statul de drept”

Pentru a înțelege mai bine resorturile poziției olandeze – măcar a celor aparente, pentru că se vehiculează, cu sau fără temei, existența și a altor motivații, mult mai pragmatice – e util de văzut și cine se opune acum aderării noastre. Pentru că Mark Rutte pare a juca, de această dată, rolul negociatorului binevoitor (se vorbește despre încheierea unor contracte, cu ocazia vizitei de zilele următoare, oficial efectuată pentru vizitarea trupelor olandeze de la baza NATO de la Cincu). Opoziția fermă ar veni acum din sânul coaliției de guvernare, de la CDA – Acțiunea Creștin-Democrată, partidul ministrului de Externe, Wopke Hoekstra.

Iată ce spunea în mai 2019 dl Koekstra, pe atunci ministru de Finanțe: ”Țările UE care ignoră Pactul de Stabilitate sau subminează statul de drept ar trebui excluse de la toate subvențiile europene”. Iar ”statele membre care refuză să accepte o cotă echitabilă de solicitanți de azil ar trebui scoase din zona Schengen”. Nu era vorba nici măcar de cele de la poarta Schengen, ci amenințarea le privea pe cele dinăuntru.

Într-un discurs susținut la 12 septembrie 2022, în fața ambasadorilor statelor UE, șeful actual al diplomației de la Haga prezenta ”câteva priorități olandeze pentru Europa”: ”În primul rând, credem cu tărie că UE este și trebuie să rămână o comunitate de valori, cu baze solide în statul de drept. În al doilea rând, acordăm o mare importanță unei convergențe economice mai mari. În al treilea rând, suntem convinși că UE trebuie să devină o putere geopolitică, pentru a ne proteja mai bine autonomia și securitatea”. După care a revenit asupra primului pilon, ”comunitatea de valori”, insistând că ”Uniunea noastră e construită pe statul de drept”.

Capacitatea de negociere

Am considerat necesară această trecere în revistă a punctelor de vedere contrare aderării României la Schengen, pentru a înțelege că, atunci când clamăm cei 11 ani de așteptare, nu trebuie să trecem cu vederea momentele de impas, de la București, ale procesului de integrare europeană de facto.

Suntem azi în cel mai bun moment pentru îndeplinirea acestui deziderat major, de când am intrat în UE. Ne avantajează contextul extern Uniunii, cu implicațiile sale tragice cu tot, dar și modul în care România e receptată în cancelariile Uniunii.

Dacă va exista un vot favorabil, la Consiliul Justiție și Afaceri Interne, în decembrie, atunci el se va datora mai degrabă capacității decidenților români de a negocia, decât pumnului izbit în tribuna Parlamentului European, bun pentru uzul intern, dar nu foarte convingător în fața unor politicieni crispați – interesat ori nu – în numele unei așteptări, de altfel legitime: europenizarea României.

E adevărat, avem, ca stat membru, drepturi în UE. Dar pentru a avea dreptul de a da gol, ai mai întâi obligația să respecți regulile jocului. De orice natură ar fi el – legislativ, politic ori, de ce nu, economic? La urma urmei, dacă ar fi vorba numai și numai despre interesul economic al Olandei, de ce nu și-ar juca aceasta cartea până la capăt? Pe noi cine ne oprește?

Notă: Horia Blidaru este consilier la Parlamentul European și coordonatorul Europolis Forum Bruxelles