O pandemie începută acum două milenii și jumătate (Op-ed)

Unii istorici spun că prima pandemie despre care știm câte ceva ar fi apărut în jurul anului 180, din cauza căreia ar fi murit inclusiv Marc Aureliu, în luna martie a aceluiași an. Probabil că au fost multe alte pandemii înainte, despre care nu avem habar.

Dar prima pandemie, într-un alt sens decât cel medical, a apărut, în opinia mea, cu vreo 600 de ani înainte. Ea atingea doar ideile, nu și corpul uman. Era virusul colectivismului, pe care mai târziu societatea l-a denumit, în funcție de forma concretă, cu un „ism” la coadă, adică progresism, socialism sau comunism. La fel ca în cazul agenților patogeni, virusurile care ating ideile suferă mutații, dar nu dispar. Victimele celor mai grave variante, cum au fost comunismul și fascismul, se numără, ca și în cazul pandemiilor în sensul medical al cuvântului, cu sutele de milioane.

Ce ar trebui să facem în această situație? Vă propun două idei; prima, pentru a fi aplicată la nivel mondial, iar cea de-a doua, pentru a fi aplicată în România.

• 1. Să facem o statuie colectivismului în templul ignoranței

Mă refer la aceste idei, a căror esență constă în inventarea de societăți, ca la un virus pentru că, așa cum spune Hayek, omul găsește în societate un model dat, o tradiție de reguli, care constă în totalitatea regulilor achiziționate de-a lungul evoluției. Mintea sa este localizată în acea structură independentă de reguli, pe care milioane de minți o absorb, dar o și modifică foarte gradual, în strictă concordanță cu tradiția de reguli. O astfel de minte este reflectarea unei tradiții liberale și este o minte sănătoasă.

Ceea ce apare ca un virus sunt ideile conform cărora acea structură în care este localizată mintea și pe care mintea o reflectă poate fi modificată dramatic, prin invenții ale unui om sau ale unui grup de oameni, cu scopul de a o face mai bună sau de a o înlocui în totalitate cu una mai bună. Noile reguli ar duce la o societate inventată pentru a fi mai bună.

Toate aceste societăți inventate au țintit la îmbunătățirea vieții oamenilor prin „reforme sociale”, adică prin inventarea de modele sociale, altele decât cele la care au condus evoluțiile culturale spontane prin selecție a celor mai bune practici. Platon a fost printre primii gânditori atinși de cest virus, după cum reiese clar din Republica, cărțile a IV-a și a XIII-a, unde propune prima formă teoretică de comunism.

Odată ce au apărut, astfel de idei nu au mai plecat din mintea oamenilor. Ele pun cele mai mari obstacole în calea libertăților economice. Iar atunci când sunt aplicate, ele nu au realmente niciun merit.

Dacă este totuși să le găsim cu orice preț un merit, atunci acela este că au stimulat eforturile de a demonstra științific de ce colectivismul nu este posibil în societățile relativ mari și de ce orice încercare de a impune o formă concretă a sa este sortită eșecului. Este ca atunci când o pandemie medicală duce la descoperirea de vaccinuri la care, altfel, nimeni nu s-ar fi gândit.

În 1936, Oscar Lange a spus că „Socialists have certainly good reason to be grateful to Professor Mises, the great advocatus diaboli of their cause. For it was his powerful challenge that forced the socialists to recognise the importance of an adequate system of economic accounting to guide the allocation of resources in a socialist economy. … the merit of having caused the socialists to approach this problem systematically belongs entirely to Professor Mises. Both as an expression of recognition for the great service rendered by him and as a memento of the prime importance of sound economic accounting, a statue of Professor Mises ought to occupy an honourable place in the great hail of the Ministry of Socialisation or of the Central Planning Board of the socialist state. However, I am afraid that Professor Mises would scarcely enjoy what seems the only adequate way to repay the debt of recognition incurred by the socialists, and it is difficult to blame him for not doing so” („On the Economic Theory of Socialism: Part One”, The Review of Economic Studies , Oct., 1936, Vol. 4, No. 1 (Oct., 1936), pp. 53-71).

Cumva similar, dacă ar fi să creăm un templu mondial al libertății, atunci ar trebui ca în holul central să punem o statuie a colectivismului. Aceasta ar fi o recunoaștere a faptului că ideile eronate despre societate au alimentat eforturile ce au dus la ințelegerea corectă a factorilor care ne-au permis să evoluăm și să prosperăm.

Fără această luptă de idei, am fi înțeles probabil cu întârziere că există un principiu universal al ignoranței referitor la aspectele particulare din societate, că pentru a face față ignoranței, libertatea este o necesitate care se relevă permanent, cauză pentru care, la nivelul societății, rațiunea reușește să stăpânească instinctul doar dacă este „externalizată” sau, altfel spus, dacă este „pusă” în relații abstracte, adică în relațiile abstracte ale pieței libere, făcând ca societatea să fie ordine spontană.

Astfel ajungem la concluzia că nu e nimic rău în ignoranța noastră și că, mai precis, templul acela ar trebui dedicat principiului universal al ignoranței, pe care se sprijină libertatea. În „Man and People”, Jose Ortega y Gasset, un mare filozof liberal spune că omul este „primarily and fundamentally action” (p. 29), că „we do not live in order to think but we think in order to succeed in subsisting or surviving” (p. 28, subl. autorului), iar „Ignorance is, in fact, man’s privilege (subl. n.). Neither God nor beast is ignorant – the former because he posseses all knowledge, the latter because he needs none” (p. 28).

În timp ce nu e nimic rău în ignoranța noastră, a atribui omului gândirea ca o calitate înnăscută este, cum spune y Gassest „an injustice” pentu că „there is no such gift, no such gratuity; there is only a laborious fabrication and a conquest wich, like every conquest – be it of a city er of a woman – ia always unstable and fugitive”. În fond, simplul fapt că omul știe doar o parte mică din societate, și anume cea care îl înconjoară în mod imediat, dar imensa parte care rămâne îi este necunoscută, este un argument fundamental în favoarea afirmației mele că la orice moment societatea este covârșitor preponderent ordinea spontană, nu ordine proiectată, oricât de mult am extinde numărul de reguli proiectate, atât timp cât niciuna dintre acestea din urmă nu vizează direct suspendarea ordinii spontane.

Gasset spune că „…if we understand homo sapiens in the sense that man knows some things, a very few things, but does not know the remainder is immense it would seem to me more appropriate to define him as homo insciens, insipiens, as man the unknowing” (p. 28, subl. autorului).

Revenind, un templu al ignoranței ar stârni curiozitatea și întrebări și ar fi un bun mijloc de a răspîndi în lume ideea că nu putem inventa societăți. Toți vizitatorii ar afla că suntem ignoranți la cunoașterea particulară pe care ceilalți o posedă și pe care societatea se sprijină, că piața liberă este singurul mecanism pe care îl cunoaștem pentru a mobiliza această cunoaștere disipată din societate în folosul fiecăruia și că tot ceea ce este posibil și logic să facem este să înțelegem cum se poate stimula libertatea economică prin politici economice.

Deși pare ironic, un astfel de templu — o creație cu origini în societățile tribale — ar fi de sute de ori mai eficient în a forma adepți ai libertății economice și ai liberalismului decât nenumăratele universități dominate astăzi de ideologia progresistă. Acestea din urmă contribuie decisiv la producerea de etatiști pe bandă rulantă, într-un proces început cu mult înainte, în familie, școală și presă, prin promovarea ideologiei progresiste și a raționalismului constructivist.

Așa cum „universitatea” ne-a ajutat cândva să ne îndepărtăm de învățăturile propovăduite de preoții triburilor la templele dedicate zeilor și supersițiilor, tot așa un templu dedicat principiului universal al ignoranței care ar adăposti o statuie a colectivismului ne-ar ajuta să fim critici față de superstițiile economice și sociale propovăduite într-o mare măsură în ultimile decenii în familie, școală, presă și universități.

Ideile colectiviste au la bază credința eronată că știm să proiectăm societăți mai bune; ele au apărut și s-au extins într-un mod copleșitor, din teama față de libertate și evoluție. Această teamă a apărut pentru prima dată atunci când creșterea populației a făcut necesară renunțarea la regulile tribale și descoperirea libertății ca mijloc de supraviețuire. Egalitatea în fața legii (izonomia), pe care o promova Pericle, a fost văzută ca o amenințare la stabilitatea comunității.

Popper spune că Platon a fost un bun diagnostician, identificând sursa suferinței din societatea vremurilor sale, în trecerea de la o societate tribală la o societate deschisă, bazată pe legi generale și pe mai multă libertate economică. Din păcate, soluția pe care el a văzut-o pentru a alina această suferință a fost una de tip comunist, cu proprietate comună. Adică o soluție pentru a stopa ordinea spontană care apare atunci când fiecare acționează în libertate pentru atingerea scopurilor personale.

Comunismul și socialismul sunt forme de tribalism la scară largă, căci se opun libertății economice, în special prin proprietate comună sau, respectiv, redistribuire. Ele se opun ordinii spontane, și nu este întâmplător că țările unde au apărut și s-au extins pentru cel mai mult timp au fost cele cu moștenirea culturală a Orientului, care, de facto, a prezervat cel mai bine reguli de tip tribal, în comparație cu Occidentul.

Or, societatea din prezent se manifestă preponderent ca ordine spontană, bazată pe regulile de bună conduită, pe care le-am descoperit în procesul evoluției. Ea predomină covârșitor în raport cu ordinea bazată pe reguli pe care le inventăm din reflexul nostru tribal.

• 2. Să construim un partid cu adevărat liberal în România

În etapa în care ne aflăm, acest reflex este cât se poate de evident. Ne reduce eficiența și ne complică viața. Pericolul maxim ar fi dacă ar apărea forțe politice care să dorească și să poată suspenda ordinea spontană. Avem semne clare că aceste forțe există și acționează. Le vedem peste tot în lume. Le vedem și în România, iar în cazul nostru, al românilor, am fost la un pas să o luăm pe un drum greșit la alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie decembrie 2024.

Deocamdată, aceste forțe au dorința de a schimba ordinea, dar nu au și puterea. Să sperăm că nu vor avea vreodată, din nou, puterea. Estimarea mea este că partidele percepute ca formând „sistemul” nu mai adună nici jumătate din aprobarea pe care o are, la data scrierii acestor rânduri, cel mai mare partid ce a fost catalogat, în mod profund eronat, ca „anti-sistem”.

Creșterea acestor forțe a fost o reacție la practicarea progresismului. Excesele conținute în regulile inventate de progresiști au determinat alte forțe, deloc liberale, să aducă în discuție tradiția în contrapondere la regulile inventate. Numai că forțele ce doresc, la fel ca progresiștii, o altă societate decât cea care este ordine spontană evolutivă au prezentat tradiția prin apel la fals. Ei au prezentat-o, în mod fals, prin promisiunea de a reintroduce în societate acele reguli care au fost părăsite în timpul evoluției selective exact pentru a permite progresul social. De aceea am spus că unele partide au fost definite ca „anti-sistem” în mod eronat, căci aura furnizată de expresie este una pozitivă, deși nu există temei pentru aceasta; din contră.

Răspunsul la aceste evoluții nu poate fi înmulțirea regulilor de tip socialist. Dimpotrivă, progresul poate avea loc doar pe baza tradiției liberale. Ceea ce numim astăzi partide pro-occidentale sunt mai degrabă partide cu idei progresiste economic, dar relativ liberale și democratice în alte domenii, iar ceea ce numim partide anti-occidentale, sunt mai degrabă partide la care predomină idei antiliberale, economic și social.

Din păcate, instinctul comun decidenților ce nu cred în sens profund în liberalismul economic este acela de a răspunde la problemele economice prin multiplicarea intervențiilor, în special prin înmulțirea măsurilor de redistribuire. Este o acțiune împotriva libertății economice. Indiferent de specificul unei măsuri sau alteia, ceea ce rezultă pe această cale este o creștere a cheltuielilor și a impozitelor, prima antrenând-o pe a doua într-un mod care, mai devreme sau mai târziu, devine nesustenabil.

Ceea ce rezultă în planul acțiunilor politice este ceea ce vedem atât în România, cât și în țări cu tradiții democratice mai adânci și mai îndelungate, și anume, intensificarea extremismului. Rămâne mereu în sarcina propagandei progresite să explice că acest rezultat apare exact din cauza insuficientei redistribuiri sau a unei prea mari libertăți a pieței.

Calea corectă, și într-un fel cea de mijloc, este liberalismul. În lume, este nevoie de mai multe partide liberale, într-un sens clasic autentic, iar acolo unde există, ele ar trebui să devină mai puternice, prin eliminarea a ceea ce este străin acestei ideologii liberale, într-un sens sau în celălalt. Această nevoie este reală și este simțită de largi părți ale populației din diverse țări occidentale, dar răspunsul politicienilor ne arată lipsa lor de claritate referitor la înțelegerea tradiției liberale a Occidentului. Programele acelor partide sunt catalogate, în multe cazuri, ca extremiste mai ales din perspectiva unor măsuri care țintesc la reducerea rolului statului în economie și la o mai mare libertate a piețelor. În același timp, unele programe adaugă o serie de măsuri ce sunt proprii unor viziuni antiliberale, cum sunt naționalismul, protecționismul, și alte forme de discriminare pe criterii de rasă, sex etc.

În România, un astfel de partid cu adevărat liberal în sensul clasic este necesar. Înființarea și dezvoltarea lui până la ocuparea primului loc pe scena politică va duce pentru prima dată la un guvern autentic liberal, cu un prim-ministru liberal. Un astfel de partid nu a fost creat niciodată până acum, pentru că autoevacuarea noastră din mentalitățile și practicile orientale a început relativ recent, prin anii 1820, dar, deși a făcut progrese de iure, de facto nu a fost dusă la bun sfârșit. În această direcție, căreia i s-au opus și i se opun prin mijloace hibride diverși actori statali, trebuie să facem noi progresul.

Nu trebuie să identificăm diverse urgențe, ca să justificăm frica noastră de a intra hotărât pe acest drum pe care trebuie să intrăm dacă vrem să progresăm. Nici deficitul bugetar mare, nici războiul, nici alte urgențe nu sunt motive serioase pentru a amâna sau ocoli înscrierea pe acel drum.

Dimpotrivă, deficitele bugetare mari au fost întotdeauna semne clare că ideologia socialistă predomină în România, identificând mereu „urgențe” prin care am justificat creșterea nesustenabilă a cheltuielilor, care, depășind cu mult veniturile bugetare, au creat „urgența” pentru creșterea impozitelor etc.

Din păcate, în România, după criza economică din 2008, ne-am îndepărtat și mai mult de direcția corectă și există suficiente semne că nu înțelegem acest lucru. Ideea de justiție distributivă, pe care un partid autentic liberal (în sensul clasic) nu o poate îmbrățișa, este forma în care se manifestă virusul ce a infectat mințile oamenilor acum câteva mii de ani. Pare că ne e bine așa.

Există însă o mare problemă: încercarea repetată de a realiza scopul nerealizabil al acestui tip de justiție erodează încrederea, resursele și alte tipuri de justiție, care, spre deosebire de justiția distributivă, au conținut și pot fi realizate doar dacă există suficientă libertate economică. O erodare concomitentă și profundă a acestor componente ar putea, la un moment dat, să dea naștere, unor forțe care să capete sprijin popular pentru a înlocui ordinea spontană ce rezultă din acțiunile libere cu o ordine a ingineriilor sociale.

Cei care se așteaptă ca procesul să fie suficient de gradual și identificabil, astfel încât să poată reacționa la timp, ar trebui să țină minte faptul că în societățile viului există câteodată și „ordine prin fluctuație”, adică prin schimbări radicale. Odată schimbată radical de la preponderent spontană la preponderent proiectată, ordinea poate rămâne o ordine proiectată pentru mult timp. Chiar dacă elementele ordinii complexe adaptive încep să elimine elementele străine ordinii spontane, procesul poate fi de durată, așa cum au arătat experiențele din țările socialiste.

Lipsa unui partid cu adevărat liberal a impiedicat și recunoasterea că noi nu știm cum să ieșim cu adevărat din Orient și cum să construim o clasă politică aptă să producă o separație de facto a puterilor, la nivelul separației de jure, lucru care până acum nu s-a produs niciodată în istoria noastră. Aceasta nu înseamnă că nu au existat sau că nu există segmente ale clasei politice care ar ști să facă această operație necesară. Dar este incă insuficientă.

In profunzime, ceea ce explică aceste evoluții nesatisfacătoare este pastrarea in mentalul nostru colectiv a unei idei pe care am achizitionat-o acolo unde am stat cel mai mult, si anume in Orient, cu rădăcini precise in sistemul economic, politic si social bizantin, inrăutățit de influența rusă. Este vorba de disprețul față de individ și de strivirea lui de catre autorități. Deși am pășit in Occident în multe privințe, instinctul nostru, combătut in reguli formale, dar păstrat in practică, este acela de a-l vedea pe individ pe locul al doilea, dupa autoritate/stat.

Modernitatea, așa cum observă Horia Patapievici are patru mari componente, în legătură cu care reglajul fin este esențial: știința modernă a naturii, cu reglajul fin pe care știe să-l facă, prin intermediul teoremelor, între dogmatic și sceptic, adică între concepția că adevărul poate fi descoperit (dogma) și concepția că nu poate fi descoperit (scepticul); ordinea spontană și ordinea proiectată, unde eu cred că am fost convingător că ordinea spontană este permanent preponderentă, dacă nu există forțele care să suprime ordinea spontană; raportul secularizat dintre religie și politică, unde raportul dintre rațiune și revelație este în echilibru, și unde dispariția religiei ar face din politică religie politică; și în fine, punctul la care vreau să anjung, raportul dintre stat și individ, unde noi stăm cel mai slab, pentru că nu am reușit să facem ca separație de facto a puterilor să fie mai clară, făcându-l pe individ vulnerabil în fața statului și nepermițându-i să aibă întotdeauna dreptate în fața colectivității.

Nepunând individul in centru, instinctele noastre orientale au susținut întotdeauna o clasă politică ce a tins să pună în centru grupuri, nu indivizi. Aceste grupuri au avut nevoie de privilegii si au fost pregătite să le cumpere. In perioada in care nu a existat democratie, se cumpărau cu bani, plocoane, pescheșuri. In democratie, aceste instrumente au slăbit, dar au făcut loc voturilor, pe care mulți le-au dat pentru cei ce promiteau ca vor pune în centru grupurile, nu individul. S-a fugit, astfel, de o concurență sănătoasă intre indivizi si intre antreprenori, și s-a acceptat un rol relativ mare pentru intervenția statului in economie.

Separația puterilor a rămas, de facto, insuficientă. În practică suntem incă, in bună măsură, in Orient, in timp ce, in plan formal suntem aproape total in Occident. Prețul pe care îl plătesc votanții pentru aceasta poate fi înțeles din multe perspective. Dar, probabil, cel mai clar este gradul redus de colectare a veniturilor din impozite.

Guvernul vede cum politicile sale de a cheltui in favoarea a nenumărate grupuri, indiferent sub ce formă sunt ele organizate, sunt subminate de grupurile cărora li se permite să nu-și plătească impozitele. Mai mult, din când in când, guvernul decide să-i ierte pe cei ce nu plătesc, prin amnistii ale datoriilor.

In acest context, practica de a cere unui grup, cum sunt serviciile secrete, să lupte pentru o mai bună colectare a impozitelor nu are cum să reușească. Ea nu poate imbunatăți separația de facto a puterilor, care este cauza de fond a gradului relativ redus de colectare a veniturilor. Din același motiv, nici introducerea unei taxari inverse nu va duce la o îmbunătățire semnificativă a colectarii veniturilor.

Colectarea veniturilor bugetare se va îmbunătăți, iar problema colectarii se va diminua la proporții nerelevante cand vom intelege că trebuie să-l punem in centru pe individ. Asta înseamnă că avem nevoie sa înțelegem că justiția distributivă este o superstiție și să renunțăm la a o mai cere sau să o respingem dacă ni se propune. Abia atunci, cererea noastra pentru politici economice care îl pun in centru pe individ va crește și se va manifesta în disponibilitatea noastră de a acorda mai multe voturi pentru astfel de politici. Politicienii vor detecta imediat schimbarea și vor oferi politici centrate pe individ.

Abia atunci vor apărea partide cu adevărat liberale. Atunci, separația de facto a puterilor va crește. Atunci, gradul de colectare a veniturilor din impozite va crește. Totodata, va deveni mai clar si că nu e nevoie de creșterea ratelor de impozitare la nivelul mediu din UE. Mai mult, va deveni evident și că ideea că impozite mai mari si progresive sunt binevenite numai dupa ce vom deveni mai prosperi e un nonsens, atât de mult vehiculat in prezent.

Va putea domnul Ilie Bolojan să înceapă acest proiect, de a construi un partid cu adevărat liberal care să arate că a înțeles corect tradiția liberală care definește și ghidează Occidentul, dar și mesajul de la alegerile din 2024? Contextul e complicat, dar întrebarea pe care Ronald Reagan a folosit-o ca să sugereze celor mereu gata să se plângă sau să se retragă chiar înainte când trebui să se apuce rapid să rezolve problemele grele, cum este și cea a punerii pe picioare a nunui partid liberal, ar trebui să-i vină mănușă și domnul Bolojan: „dacă nu noi, atunci cine? și dacă nu acum, atunci când?”

*Notă: Acest text reprezintă o adaptare a unei părți din prefața pe care am scris-o la excelenta cartea „Liberalismul și dușmanii săi în România modernă (1800-1947)”, care îl are autor pe profesorul Gabriel Mursa și va fi publicată anul acesta.