Marile maimuțe tinere știu să tachineze

La fel ca oamenii foarte tineri, puii a patru specii de maimuțe mari se pricep la tachinări, potrivit unui studiu care urmărește această trăsătură de caracter până la un strămoș comun de acum câteva milioane de ani.

Întinderea unui obiect către o altă persoană, dar retragerea acestuia înainte ca aceasta să îl poată apuca. Faceți opusul a ceea ce vi se cere să faceți. Împiedicarea celeilalte persoane să apuce ceva. Astfel de tachinări sunt obișnuite la copiii mici, de la vârsta de opt luni pentru cei mai precoce.

Aflată la limita fină dintre joc și agresiune, tachinările presupun anticiparea reacției celuilalt pentru a crea un moment distractiv, bazat pe efectul de surpriză, rezumă studiul publicat în revista Proceedings B of the British Royal Society, citat de AFP.

„Ceea ce este interesant este că rareori se soldează cu un comportament agresiv”, a declarat Isabelle Laumer, primatolog și biolog cognitiv la Institutul Max Planck din Germania.

Jane Goodall, unul dintre cei mai celebri primatologi, observase deja, atunci când studia grupuri de cimpanzei în sălbăticie, „că tinerii deranjau uneori cimpanzeii mai în vârstă care dormeau, sărind pe ei, mușcându-i sau trăgându-i de păr”, își amintește ea. Și că țintele lor „reacționau destul de calm”.

Isabelle Laumer și cercetătorii de la Departamentul de Antropologie al Universității California din Los Angeles au descris în detaliu acest fenomen. Folosind 75 de ore de înregistrări video cu patru specii de maimuțe mari în captivitate: cimpanzeu, bonobo, gorilă și urangutan.

Concentrându-se pe activitatea unui pui din fiecare specie, cu vârste cuprinse între trei și cinci ani, aceștia au identificat 18 tipuri de comportament de tachinare.

Cel mai activ a fost cimpanzeul, care adoră să atingă un adult adormit sau să se pună în calea lui. La fel și bonobo și urangutanul, acesta din urmă profitând cu plăcere de părul gros al unui adult pentru a trage de el.

Efectul surpriză

Cele mai multe dintre aceste incidente de tachinare au fost adesea inițiate de o persoană tânără, care aștepta imediat un răspuns din partea victimei sale, înainte de a-și repeta gestul până când obținea o reacție din partea persoanei în cauză.

În cel puțin un eveniment din cinci, tachinările mizează pe elementul surpriză. Și are loc aproape întotdeauna într-un moment de relaxare.

Cercetătorii au observat că aceste momente ar putea duce la un joc real, cu o inversare a rolurilor, dar numai într-un sfert din situații. Acest lucru arată că tachinările rămân un comportament distinct de joc, care este în mod necesar reciproc. Ea este de natură asimetrică, „în general cu o persoană tânără care provoacă un adult”, în timp ce jocul implică parteneri de dimensiuni similare.

Echipa a concluzionat, de asemenea, că există puține diferențe în ceea ce privește tipul de tachinare practicat de cele patru specii. Partea proastă este că există încă doar un număr mic de observații, care au totuși implicații pentru istoria evoluției.

Acestea sugerează că tachinările și abilitățile cognitive pe care le necesită ar fi putut fi prezente la ultimul strămoș comun al tuturor primatelor actuale, fie că este vorba de maimuțe sau de oameni. Cu cel puțin 13 milioane de ani în urmă.

Dar ce scop ar fi servit? Isabelle Laumer nu vrea să speculeze, dar notează că la copii „permite testarea limitelor sociale și aduce bucurie reciprocă, ceea ce ajută la consolidarea unei relații”.

Cercetătoarea nu exclude posibilitatea ca un astfel de comportament să existe și la alte primate decât maimuțele mari, sau chiar la mamiferele mari.