Lucian Croitoru: Revenirea la putere a minții omnisciente

După criza din 2008, aproape peste tot în lumea occidentală, vremurile au devenit favorabile ascensiunii la putere a minților care se cred omnisciente. Nu a fost nici pe departe o revenire de la zero. Prin instituțiile pe care le-a creat treptat, mintea omniscientă a fost permanent prezentă în deciziile socio-economice și politice după ce a venit la putere în aproape întreaga lume după Marea Depresiune din perioada 1929-1933, care a favorizat-o. Influența ei a scăzut abia începând cu anii 80, după ce filozofia ordinii spontane a căpătat credibilitate sub influența lui Hayek și ideile neo-liberale au ghidat politicile economice promovate în SUA și Regatul Unit de administrațiile Reagan și respectiv Thatcher.

Având credința că mintea omului este omniscientă, elitele conducătoare par să fie convinse că diagnosticul pe care l-au pus – criza a fost rezultatul prea marii libertăți a piețelor financiare – este corect. Mințile omnisciente ajunse la putere au decis că ordinea spontană care a rezultat din această libertate – adică acea ordine apărută fără a fi fost rodul proiectării umane – nu a fost ceea ce știu mințile omnisciente că trebuie să fie. Nu a contat în raționamentele lor atât bunăstarea fără precedent care a apărut înainte de 2008, cât faptul că inegalitățile privind veniturile și bogăția au continuat să persiste, la niveluri mai mari sau mai mici, iar sistemul financiar a contribuit atât la acumularea dezechilibrelor care au dus la criză, cât și la formarea inegalităților economice. Nu a contat faptul că nu numai Mises, Hayek, Buchanan, pe care mințile omnisciente tind să îi respingă, dar chiar Keynes, pe care îl adoră, a spus că inegalitatea are un rol semnificativ în producerea bogăției.

Cu omnisciența pe care sunt convinse că o dețin, elitele conducătoare din prezent și-au propus să crească rolul proiectării umane în formarea ordinii economice și sociale. În termeni practici, aceasta înseamnă utilizarea statului pentru a interveni în economie prin reguli concepute de oameni cu scopul precis de a atinge obiectivele pe care mintea omniscientă le știe ca fiind corecte. În majoritatea țărilor occidentale, acest proces a dus la supra-reglementare, în special în sectorul financiar, dar și la noi reguli care țintesc la reducerea discrepanței dintre săraci și bogați. În România, ca și în alte foste țări socialiste, acest proces a generat, în plus, scopul intermediar de a crearea instituții publice care să centralizeze resursele preluate de la diverse întreprinderi de stat spre a le aloca spre destinații pe care statul le-ar ști mai bine. În consecință, ca de fiecare dată când mintea omniscientă a fost la putere, au apărut noi instituții care să corecteze comportamentele din societate, în multe cazuri în contradicție cu interesul personal sau cu obișnuințele, obiceiurile și tradițiile existente.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Mintea omniscientă domină astăzi conferințele, studiile pe teme sociale și economice și articolele de presă. În România, în numai 10 ani de la criza din 2008, această tendință a devenit a doua natură. Ni se spune ce noi deziderate ar trebui să avem, dar și cum ar trebui ele implementate. De exemplu, nu rareori ni se spune că ar trebui să avem un nivel al veniturilor în PIB cel puțin egal cu media din Uniunea Europeană, că ar trebui, în acest scop, să mărim ratele de impozitare, că ar trebui să reglementăm mai drastic sistemul financiar, că ar trebui să avem bănci de dezvoltare în proprietatea statului, că ar trebui să avem fond suveran de investiții etc.

Problema este că mintea care se crede omniscientă în legătură cu acțiunea umană este o minte infatuată și, de aceea, ignorantă. Așa cum subliniază Hayek, ea nu își dă seama că, negând informarea pe care interesul personal, obișnuințele, obiceiurile, tradițiile și istoria o fac referitor la ordinea socială și economică, nu este, în final, într-o poziție privilegiată. Ea nu știe că nu știe. Pentru a vedea cât de multă încredere ar trebui să avem în discursul acestei minți omnisciente referitor la acțiunea umană de proiectare a societății, ar trebui să ținem cont de modul în care aceasta s-a fondat, pentru a-i înțelege temeinicia, și de modul în care a acționat în timp, pentru a înțelege unde ar putea să ne conducă în cel mai rău caz.

Friedrich Hayek („Law, Legislation and Liberty”, Routledge, 1993) a arătat că mintea omniscientă și-a derivat statutul prin aplicarea în domeniul social și moral a filozofiei carteziene, pentru care propozițiile adevărate sunt cele care sunt enunțuri logice derivate din premise foarte clare și distincte unele de altele. Astfel, a mai rămas doar un pas pentru mintea care se crede omniscientă pentru a aluneca în păcatul în care Descartes nu a alunecat niciodată, și anume acela de a crede că poate construi o nouă societate, negând tradițiile, obișnuințele, credințele și istoria în general. Pentru această minte, o societate este bună doar dacă instituțiile existente, adică regulile de comportament, sunt rezultatul derivării logice din premisele clare si distincte. Principiul acesta este adevărat pentru științele cu patern-uri tari, dar nu pentru economie și sociologie. Dacă ar fi adevărat și pentru aceste din urmă domenii, atunci orice este obținut în decursul timpului prin urmărirea interesului personal, prin tradiții, obișnuințe, obiceiuri poate fi eliminat. Astfel s-ar putea ca, peste noapte, măcar unele dintre instituțiile apărute în timp, cum sunt morala, banii, statul de drept, limba și proprietatea să fie înlocuite. Din fericire, principiul nu este adevărat. Din păcate însă, mintea omniscientă îl poate abuza, atât în teorie cât și în practică.

Acest tip de minte crede că poate crea o societate în care proprietatea să fie publică și veniturile egale pentru toți, căci așa ar putea rezulta logic din premisa (falsă) că toți suntem născuți egali, astfel că ar trebui să posedăm bunuri în mod egal. Între două realități pe care practica le confirmă – „inegali, dar prosperi” sau „relativ egali, dar săraci” – mintea omniscientă tinde să aleagă ficțiunea „egali și prosperi”. Sau ar putea rezulta o societate în care natura umană se îmbunătățește prin conservarea rasei pure, cum ar rezulta din teoria referitoare la rase a lui Madison Grant. În orice caz, istoria arată că mintea omniscientă nu a ezitat să creeze comunismul și fascismul.

Acest tip de minte, chiar și dacă nu neagă ordinea socială existentă, atunci când ajunge să predomine în politică, în cel mai fericit caz tinde să ajusteze ordinea prin reguli care să ducă la o apropiere mai mare de scopurile particulare cu care se identifică acele idealuri (natură umană mai bună, proprietate comună, egalitate de venituri și de avuție etc.). Când acest ideal, aprobat și susținut de mintea omniscientă se instalează comod în societate și ajunge să fie generalizat, progresul social și economic se încetinesc până la dispariție.

O astfel de minte crede că poate proiecta o ordine socială viabilă, independent de interesul personal, de tradiție, de morală, de obișnuințe și de obiceiuri. Ea nu a produs decât experimente care demonstrează că ingineriile sociale inventate pentru atingerea idealului duc, în final, după multă suferință, la un efect contrar și la nașterea forțelor care să demonteze, în cele din urmă, ingineria. Exemple sunt atât în ceea ce privește ordinea socială (comunismul și fascismul au dispărut în cele din urmă), dar și în ceea ce privește intervenția statului în economie, mai ales prin creșterea la niveluri incredibile a cheltuielilor sociale, inclusiv prin reglementarea excesivă, separată de interesul personal și de tradiție, morală, obișnuințe și obiceiuri.

Această credință a minții raționalist-constructiviste este un caz concret de eșec în a înțelege că „nici o minte, și de aceea nici o acțiune direcționată deliberat nu poate să ia în considerare toate faptele particulare care sunt cunoscute unor oameni, dar nu ca întreg vreunei persoane particulare.” (Friedrich Hayek, Op. Cit., Vol. I, p. 16). Ea confundă cunoașterea unor fapte particulare cu totalitatea incognoscibilă a relațiilor particulare din societate. Pe această bază, așa cum a arătat Hayek, o minte raționalist-constructivistă, de exemplu una socialistă, crede că poate proiecta o ordine socială dezirabilă care să fie clară, ordonată și ușor de înțeles de către alții.

Ficțiunea social-economică pe care o astfel de minte o prezintă este ușor de îmbrățișat de către cei mai mulți, deoarece deși ei știu că sunt ignoranți referitor la faptele particulare care determină comportamentele tuturor celorlalți membri ai societății, ei totuși preferă, comod, să uite acest inconvenient, care face înțelegerea societății foarte dificilă. Uitarea aceasta, spune Hyek, vine de la faptul că nu accentuăm suficient „ignoranța necesară și iremediabilă” (Op. Cit., p. 12) pe care fiecare dintre noi o avem cu privire la cunoașterea circumstanțelor care condiționează rezultatele deciziilor luate. Astfel, un fapt imposibil de înțeles și de explicat în totalitate, dar real (realitatea complexă incognoscibilă a tuturor relațiilor sociale) este dat la o parte de către cei mai mulți, pentru a fi înlocuit cu o ficțiune ușor de înțeles și de explicat (ceea ce-și imaginează și prezintă public mintea omniscientă că ar putea fi societatea, dar care nu a fost niciodată validată în practică pe termen lung).

Care este în final rezultatul? Mintea raționalist-constructivistă oferă o soluție fictivă simplă pentru o problemă – înțelegerea și explicarea ordinii sociale – grea, soluție pe care mințile comode ale celor mai mulți o acceptă, chiar dacă acestea din urmă știu că fiecare în parte este ignorant în ceea ce privește determinanții particulari ai acțiunii individuale și, în consecință, ordinea socială nu este nici simplă, nici clară, nici ușor de explicat și nici proiectabilă în ansamblu.

În sfârșit, un fapt pozitiv este acela că mintea omniscientă nu este niciodată singură. În societate există întotdeauna, chiar dacă cel mai adesea nu este la putere, și mintea care analizează societatea pornind exact de la faptul că mintea umană nu este omniscientă și că fiecare are o cunoaștere limitată a faptelor particulare care condiționează deciziile tuturor celorlalți membri ai societății. Este tradiția de gândire care îi are în centru pe Mandeville, Locke, Hume, Smith, Ferguson, Tucker, Burke, Tocqueville, Lord Acton, Mises, Hayek, Rothbard. Aceștia din urmă arată că ordinea socială este rezultatul unei permanente deveniri, al cărei motor neobosit este satisfacerea intereselor personale, și că tot ce facem, dată fiind cunoașterea noastră limitată referitoare la fapte particulare, este să urmăm reguli generale, pe care conștient sau nu, chiar noi le-am făcut și le facem, dar nu pentru a atinge scopuri particulare ale societății, ci pentru a ne adapta la realități și pentru a putea rămâne liberi. Instituțiile noastre sunt expresia acestor reguli.

Când mintea omniscientă a ajuns să dețină puterea politică și a negat informarea pe care o fac instituțiile rezultate în mod spontan, în urma a nenumărate validări în practică, a creat fundături ca fascismul și comunismul și alte forme de dictatură. Ce au fost aceste creații în ultimă instanță? Au fost mijloacele de înlăturare a regulilor și a instituțiilor apărute spontan pentru simplul fapt că nu fuseseră un produs al minții omnisciente, ci al ordinii spontane. Ele nu au fost mijloace de adaptare la realități, ci de schimbare nefirească a realității în scopul atingerii unor obiective iluzorii. Proprietatea privată, egalitatea în fața legii, spiritul antreprenorial (adică instituțiile firești, validate în timp) au fost înlocuite în socialism cu proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, cu dictatura politică și, respectiv, cu planul centralizat. Niciuna dintre aceste invenții nu a contribuit la atingerea scopului utopic al egalității economice și a prosperității pentru toți. Cu cât mai multe minți aleg să fie comode, cu atât mai ușor o vom apuca pe drumul dictaturii, care sub forma dictaturii comuniste este foarte cunoscută unora dintre noi și căreia, pe baza experienței, îi recunoaștem imediat semnele ce ar putea-o prevesti.

Cum câștigă mintea omniscientă noi adepți? Prin conferințe, articole și cărți. Ei scriu mult și se lingușesc între ei, cum inspirat s-a exprimat cineva. Ei cunosc puterea simbolurilor și o folosesc. Cum putem să procedăm noi, cei care nu suntem adepții minții omnisciente? În orice caz, nu trebuie să așteptăm apariția rezultatelor nefaste ale proiectării în răspăr cu interesul individual și cu tradițiile. Ele vor apărea oricum și vor determina publicul să voteze plecarea de la putere a minților care se cred omnisciente referitor la acțiunea umană. Între timp, putem grăbi această plecare dacă ne prezentăm mai clar concepțiile și devenim mai critici cu raționaliștii constructiviști și cu soluțiile lor artificiale. Să reamintim mai des eșecurile extreme ale minții omnisciente.

Numai că poveștile frumoase despre viitorul luminos al societăților proiectate sau reparate de raționaliștii constructiviști sunt mult mai atractive decât propunerile noastre prin care explicăm că inegalitatea economică a indivizilor are rolul ei, că cel mai bun design vine din aranjamentele sociale naturale și din exercitarea libertății („natural”, când e vorba de societate, înseamnă acea evoluție a societății în care proiectarea umană, deoarece cunoașterea noastră referitoare la fapte particulare este limitată, nu are un rol semnificativ). De aceea, efortul nostru de explicare trebuie să fie mai mare ca al lor și nu trebuie să intrăm în tabăra celor care îi lingușesc pe constructiviști doar pentru că sunt, în prezent, bine conectați la puterea politică.