Liberalii trebuie să se pregătească pentru a riposta. Dreapta naționalistă și stânga radicală sunt unite în disprețul lor pentru liberalism

Poetul Robert Frost definea cândva liberalul drept un om cu o minte prea deschisă pentru a-și ține propria parte într-o dispută. Ei bine, a venit de acum timpul ca liberalii să renunțe la obișnuita lor toleranță și să se pregătească de luptă.

E improbabil ca lumea post-coronavirus să fie un mediu ospitalier pentru liberalism. Preocupările liberale tradiționale – protejarea intimității, limitarea puterii statului și conservarea drepturilor individului – amenință să fie măturate deoparte ca niște luxuri inutile, în condițiile în care țările se chinuie să-și restabilească sănătatea economică și fizică.

Pandemia a forțat deja oamenii să tolereze violări masive ale libertăților lor elementare, cum e dreptul la muncă și libertatea întrunirilor. Restabilirea deplină a acestor drepturi ar putea lua ani. Între timp, noi forme de supraveghere permit guvernelor să urmărească și să controleze circulația propriilor cetățeni. Măsuri introduse în numele controlului bolii s-ar putea dovedi prea „utile” pentru a mai fi retrase după pandemie. Dezastrul economic provocat de Covid-19 a dus și la o enormă expansiune a statului, care nu va fi inversată prea repede.

Dacă crezul liberal ar fi intrat în actuala criză cu o largă susținere și înțelegere populară, ar fi mai ușor să ne asigurăm că toate aceste încălcări ale libertății sunt temporare. Însă lucrurile stau exact invers. Liberalismul a trecut printr-un deceniu nefericit, cu criza financiară și repercusiunile ei transformând termenul de „liberal” într-o invectivă utilizată atât de dreapta naționalistă cât și de stânga radicală.

Inevitabil, există multă confuzie privind termenul „liberalism”, care înseamnă diverse lucruri în diverse locuri. În SUA, dreapta pro-Trump croncăne despre a le-o „trage lib-ilor”, prin care ei înțeleg a-i ataca pe cei de stânga. În Europa continentală e mult mai probabil ca „liberal” să fie folosit drept sinonim pentru dreapta [radicală, dar nu neapărat extremă – n.trad.]. Stângii europene îi place să-i denunțe pe liberali – sau, pentru a folosi termenul ei preferat, „neo-liberali” – drept propovăduitorii unui capitalism hain și ai inegalității. Denunțarea neoliberalismului a devenit acum o obișnuință și pentru stânga americană.

Există de fapt unele teme comune în condamnarea liberalismului de către dreapta populistă și stânga radicală. Ambele argumentează, deja de 30 de ani, că liberalii au creat un sistem măsluit ce avantajează elita. Dreapta este în special mânioasă din cauza globalizării și imigrației. Stânga se concentrează pe inegalitate și insecuritate.

Faptul că liberalii sunt dispuși să privească și cealaltă fațetă a argumentului – lucrul ironizat de Frost – înseamnă că eu pot accepta bucuros că atât critica dreptei cât și cea a stângii au unele puncte valide. Impulsul liberal de a împinge înapoi limitele statului a contribuit la o mai mare insecuritate economică în Occident. Iar dreapta are dreptate să afirme că mulți liberali au fost prea relaxați în privința consecințelor globalizării.

Punctul în care reacția anti-liberală greșește este acela în care afirmă că aceste politici eronate sunt inerente liberalismului. Chiar mai important, criticii ignoră de obicei costurile – pentru libertate și prosperitate – ale asaltului împotriva principiilor liberale.

„Liberalism” este un termen alunecos. Dar, pentru mine, punctul de pornire rămâne principiul vătămării enunțat de John Stuart Mill în „Despre Libertate” în 1859: „Singurul scop în care puterea poate fi exercitată just asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței lui, este pentru a preveni vătămarea altora.” Acest principiu este compatibil cu o carantină temporară impusă de o pandemie și cu alte aspecte mai uzuale ale statului modern, cum ar fi legislația privind sănătatea și siguranța și politicile privind competiția.

Nu există nici un motiv inerent pentru care acest gen de liberalism clasic să ducă la arderea legislației și la o criză financiară. Cei mai mulți liberali nu sunt libertarieni. Ei acceptă nevoia unui stat activ pentru a li se permite piețelor să funcționeze. „Neoliberalismul” lui Reagan și Thatcher era reticent la intervenția statului, din rațiuni deopotrivă economice și politice. Dar Tony Blair – acuzat și el adesea de „neoliberalism” – a susținut cheltuieli publice mai mari și redistribuirea veniturilor fiscale.

Mulți dintre adepții lui Blair ar admite acum că fostul premier britanic a comis o greșeală, atunci când Regatul Unit a devenit unicul stat UE care a permis imediat imigrația nerestricționată din țările nou intrate în UE, în 2004. Dar o abordare mai precaută în privința imigrației e compatibilă cu liberalismul și rămâne la mare depărtare de politica nativistă a președintelui SUA Donald Trump și a lui Nigel Farage, șeful partidului Brexit din Regat.

Liberalii raționali înțeleg că, pentru ca statul-națiune să funcționeze, drepturile cetățenilor trebuie să fie întotdeauna mai presus de cele ale non-cetățenilor. Însă liberalii autentici diferă de comunitarii de extrema dreaptă și extrema stângă prin aceea că pun accentul pe drepturile individului, iar nu pe identitatea ori drepturile de grup. Ceea ce înseamnă că liberalii înțeleg faptul că relațiile internaționale nu se ocupă doar cu gestionarea relațiilor dintre state; ele trebuie să recunoască și drepturile indivizilor care trăiesc în respectivele state.

Această credință în drepturile universale ale omului își are originea tocmai în iluminism și a fost cel mai strălucit exprimată de Declarația Americană de Independență, cu insistența ei cum că toți oameni sunt creați egali.

Cum extremele de la dreapta și stânga se pregătesc pentru lupta lor de a obține controlul lumii post-pandemie, ele par a fi unite doar de disprețul pe care-l au în comun pentru liberali. Însă ambele părți ar putea resimți într-o bună zi o melancolie legată de un aspect important al liberalismului. După cum arăta Frost, liberalii nu cred în anihilarea inamicului lor.

Sursa: The Financial Times / Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba (Rador)

Image by Gerd Altmann from Pixabay