Keir Starmer refuză să demisioneze din funcția de lider al Partidului Laburist și prim ministru al Regatului Unit. Haosul politic revine la Londra după patru ani.

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Aproape 100 de deputați Laburiști i-au cerut premierul Starmer să pregătească tranziția către un nou lider după rezultatul catastrofal al partidului în alegerile locale din Anglia și al celor pentru parlamentele Scoției și Țării Galilor de joi trecută.

Alți 110 deputați au semnat o contra-scrisoare în care îi cer premierului să rămână în funcție, acesta nu este momentul alegerii unui nou lider al partidului și, pe cale de consecință, al unui nou prim ministru.

Pentru context: Partidul Laburist are o majoritate zdrobitoare în Camera Comunelor – 403 deputați din totalul de 650, din cei 412 (record în secolul XXI) aleși în scrutinul parlamentar din 4 iulie 2024.

Vă ceți întreba pe bună dreptate: cum s-a putut ajunge aici în mai puțin de doi ani? Cum a putut ajunge Starmer cel mai impopular prim ministru britanic de când sondajele au început să testeze aceasta, cu un scor negativ de 40 – 45%?

În primul rând scorul Laburiștilor în 2024 – 34% a fost cel mai mic din istorie cu care un partid a obținut o majoritate absolută în Camera Comunelor de la introducerea sufragiului universal în 1918, grație efectelor scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur.

Apoi a fost moștenirea perioadei turbulente de opt ani după referendumul Brexit în care s-au succedat patru prim miniștri ai Partidului Conservator: Theresa May, Boris Johnson, Liz Truss și Rishi Sunak. După Brexit a urmat pandemia Covid șocul creșterii prețurilor la energie, războiul lui Putin împotriva Ucrainei – toate acestea deteriorând mult starea finanțelor publice, ceea ce a limitat considerabil marja de manevră a noului guvern Laburist.

Premierul Starmer a promis că va restaura ordinea după “haosul” Conservator, dar curând realitatea a început să-i toarne apă rece peste intenții. Mai întâi a fost explozia imigrației ilegale cu micile ambarcațiuni peste Canalul Mânecii, apoi revolta aripii de stânga a Partidului Laburist care a sabotat în Camera Comunelor măsura reducerii beneficiilor sociale, iar în ianuarie 2025 revenirea la putere a lui Donald Trump la Casa Albă l-a pus într-o situație inconfortabilă pe premierul Starmer, aflat pe poziții contrare în mai multe chestiuni internaționale.

Se știa Starmer este un politician lipsit de charismă, un fost procuror de meserie devenit politician fără prea mare înclinare către ideologie, dar era considerat competent și onest, spre deosebire de liderul Partidului Conservator care câștigase alegerile din 2019, Boris Johnson.

Modul în care însă a guvernat în primul său an la putere, cu frecvente întoarceri de 180 de grade (presa a recenzat nu mai puțin de 15) a făcut să se prăbușească percepția de competență. Premierul Starmer părea să fie absent atunci când apărea o criză, lăsând pe alții să iasă în față cu explicații.

Curând avea să fie pusă la îndoială și percepția de onestitate, atunci când în septembrie administrația de la Washington a publicat documente până atunci clasificate din care rezulta că ambasadorul în Statele Unite numit de Starmer, fostul ministru Laburist, Lordul Peter Mandelson, a fost un prieten apropiat al pedofilului american condamnat, Jeffrey Epstein, chiar și după ce acesta ispășise o pedeapsă de închisoare. Ulterior, din documente a rezultat că Mandelson i-a împărtășit în 2009 când era ministru al afacerilor date despre economia britanică cu caracter confidențial și că primise și suma de 75.000 de dolari de la acesta.

Lucrurile au mers din rău în mai rău, atunci când la audierile parlamentare ale consilierului șef al lui Starmer (între timp demisionat), Morgan McSweeney, și a secretarului general al ministerului de externe (între timp demis de Starmer), Olly Robins, au declarat că la procedura de verificare a lui Mandelson au apărut semnale de alarmă despre care premierul ar fi fost informat de potențialele daune de reputație pe care le-ar aduce numirea acestuia în funcție, care însă au fost ignorate de ocupantul de la numărul 10, Downing Street.

Și uite așa s-a ajuns la alegerile din 7 mai când Partidul Laburist a pierdut aproape 1.500 de posturi de consilieri locali din cele 2.500 deținute în alegerile locale din Anglia, a obținut cel mai slab rezultat din istorie în Scoția, unde Partidul Naționalist Scoțian (SNP), aflat la putere continuu de 19 ani, a câștigat al cincilea scrutin parlamentar consecutiv, iar în Țara Galilor a pierdut puterea pentru prima oară în 27 de ani de când s-a înființat parlamentul de la Cardiff.

Reacția în partid a fost imediată: numeroși parlamentari, aleși locali, activiști au dat vina pe Starmer. Muși alegători, spun ei, le-au spus în campanie că nu vor mai vota pentru Laburiști câtă vreme Starmer este lider și prim ministru.

Nenumărate voturi au fost pierdute în centrul și nordul Angliei în favoarea partidului Reform UK (dreapta populistă), condus de Nigel Farage, în orașele mari în favoarea Verzilor (considerați cel mai de stânga partid în Anglia), în Scoția în favoarea SNP și în Țara Galilor în favoarea Partidului Naționalist Galez (Plaid Cymru).

Luni dimineață premierul Starmer, îmbrăcat în cămașă albă cu mânecile suflecate a ținut un discurs în care a decis, esențialmente, să facă un viraj la stânga, în încercarea de a recupera voturi de la Verzi, anunțând o apropiere de Uniunea Europeană (fără să specifice cum), a anunțat introducerea unui proiect de lege de naționalizare a companiei British Steel (oțel), aflată deja în faliment, și măsuri de sprijinire a tinerilor care nu sunt în piața munci (din nou, vagi). În schimb, l-a atacat vehement pe Farage pe care l-a calificat drept “escroc și oportunist”.

Așa cum s-a văzut Partidul Laburist în ansamblul său nu a fost impresionat, iar în primul sondaj de opinie de după alegeri intenția de vot într-un scrutin parlamentar a ajuns la 16%, la egalitate cu Verzii, în timp ce Reform UK este la 28%, iar Partidul Conservator la 17%, cu Partidul Liberal Democrat la 13%.

Deocamdată, niciun contracandidat la șefia partidului nu a ieșit în față. Ministrul sănătății, Wes Streeting, fosta vice-prim ministră Angela Rayner (obligată să demisioneze din funcție atunci când s-a aflat că nu a plătit taxa de timbru corectă la achiziționarea unei locuințe) și primarul orașului Manchester Andy Burnham (care plănuiește să revină în parlament prin intermediul unui scrutin parlamentar într-o circumscripție potențial vacantată de un deputat prieten politic) își țin praful de pușcă uscat, cum zice englezul.

A fost anunțată o întâlnire Starmer – Streeting pentru miercuri, dar e puțin probabil ca ministrul sănătății să-și înainteze demisia în vederea unei candidaturi în chiar ziua Discursului Tronului, când Regele Charles al III-lea va deschide noua sesiune parlamentară. Dar, neliniștea din partidul parlamentar subzistă și, așa cum spunea Boris Johnson în discursul său de demisie din 2022 „La Westminster, instinctul de turmă este puternic, iar când turma se mișcă, se mișcă” cu referire la deputații pentru care instinctul de conservare, adică șansa de a fi realeși la scrutinul următor, este cel mai important.

Așa încât, haosul de acum patru ani pare să fi revenit la Westminster. Numai că în 2022 Partidul Conservator se afla la putere de 12 ani, în timp ce premierul Starmer și Partidul Laburist nu au nici doi ani de când au fost aleși. Vin vremuri interesante pentru jurnaliști, nu și pentru restul populației…