Iredentismul e un joc cu sumă zero care încurajează violența și sfârșește uneori în vărsare de sânge, amintind de războaiele mondiale

De câte ori nu ați auzit în ultimele șase luni exprimată obiecția împotriva sprijinului acordat de România Ucrainei în conflictul cu Rusia în temeiul unor presupuse revendicări teritoriale românești cu caracter istoric la adresa unor regiuni precum nordul Bucovinei, nordul Basarabiei (Hotin) și Herța, aflate azi în componența regiunii Cernăuți sau a sudului Basarabiei (ținutul Bugeacului) aflat în componența regiunii Odesa?

Acest discurs iredentist convine, ba chiar este inspirat de conducerea Rusiei pentru a-și justifica propriile ambiții teritoriale. Termenul de Novorossya, care se referă la teritorii din estul și sudul Ucrainei, folosit adeseori de președintele Vladimir Putin, este o expresie a acestui iredentism care a avut ca efect anexarea (de facto sau de jure), începând cu 2014, a 10% din teritoriul statului ucrainian recunoscut pe plan internațional.

Vicepreședintele consiliului de securitate de la Kremlin, Dmitri Medvedev, fost președinte (2008 – 2012) și prim ministru al Federației Ruse, fost “liberal” transformat în imperialist rus, a incitat țări ca Polonia, România sau Ungaria să exprime revendicări teritoriale la adresa Ucrainei.

Aceste revendicări teritoriale se bazează pe includerea unor teritorii care au aparținut celor trei state în cursul secolului XX și au fost incorporate în Uniunea Sovietică fie cu forța ca un urmare al pactului germano-sovietic din 23 august 1939 (Ribbentrop – Molotov), fie prin tratatul de pace de la Paris din 1947 care a stabilit frontierele statelor europene după cel de-al doilea război mondial.

Ați reținut: au fost incorporate în Uniunea Sovietică. Cea care s-a dezintegrat în 1991 și al cărei succesor de facto este Federația Rusă, care deține majoritatea teritoriului, populației și toate armele nucleare ale fostei URSS.

În aceste condiții, apelul la iredentism al liderilor de la Kremlin adresat statelor vecine Ucrainei nu este altceva decât un exercițiu de cinism căruia îi pot cădea pradă doar naivii sau naționaliștii extremiști. Regimul de la Kremlin care își exprimă adeseori admirația față de imperiul clădit cu forța de Stalin (nu și față de sistemul comunist) sfidează cele mai elementare fapte istorice.

De pildă: nu Ucraina, ci URSS a anexat printr-un ultimatum din iunie 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Herța de la România. Aceeași URSS a ocupat estul Poloniei pe 17 septembrie 1939, anexând teritoriile la Ucraina și Bielorusia sovietică și desăvârșind în cârdășie cu Germania nazistă lichidarea completă a statului polonez. Iar în 1947 la Paris URSS a obținut pe lângă teritoriile sus-menționate, printre altele, Transcarpatia, teritoriu care a aparținut Ungariei în perioada 1939 – 1944 și înainte de aceasta Cehoslovaciei.

Pe 24 august 1991 Ucraina și-a declarat independența în frontierele moștenite de la URSS, inclusiv teritoriile anexate după cel de-al doilea război mondial, ca și Crimeea, făcută cadou de liderul sovietic Nikita Hrușciov în 1954 și care anterior aparținuse Rusiei Sovietice. Un referendum desfășurat pe 1 decembrie 1991 a ratificat în proporție de peste 92% declarația de independență a Ucrainei.

Nu numai că URSS, nu Ucraina, este statul responsabil de aceste rapturi teritoriale, dar și situația din 2022 nu mai este cea din 1947. Nici din punct de vedere juridic și nici din punct de vedere etnic. Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki, semnat și ratificat de toate statele europene prevedea:

III. Inviolabilitatea frontierelor

Statele participante consideră ca inviolabile toate frontierele reciproce, precum și frontierele tuturor statelor din Europa și, prin urmare, se vor abține acum și în viitor de la de a ataca aceste frontiere.

În consecință, ele se vor abține, de asemenea, de la orice cerere sau act de confiscare și de uzurpare a unei părți sau a întregului teritoriu al oricărui stat participant.

IV. Integritatea teritorială a statelor

Statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăruia dintre statele participante.

În consecință, ele se vor abține de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite împotriva integrității teritoriale, politice, economice și sociale sau unitatea oricărui stat participant și, în special, de la orice astfel de acțiune care constituie o amenințare sau o utilizare a forței.

Statele participante se vor abține, de asemenea, de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupații militare sau al altor măsuri directe sau indirecte de forță care să contravină de la prevederile dreptul internațional sau de a face obiectul anexării prin intermediul unor astfel de măsuri sau al amenințării cu forța acestora. Nici o astfel de ocupație sau anexare nu va fi recunoscută ca fiind legală.

Cu alte cuvinte, frontierele stabilite în 1947 nu puteau fi modificate cu forța. În 1991 – 1992 URSS, Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat, Germania s-a reunificat, inițial pe cale pașnică în cadrul frontierelor interne ale acestor state. Violențele rezultante din URSS și Iugoslavia au avut drept cauză conflicte intere interetnice, precum și intervenții ale unor state din afară, în acest sens remarcându-se în special Federația Rusă și Serbia.

Federația Rusă a fost însă prima țară din Europa care a încălcat atât litera cât și spiritul Actului Final de la Helsinki prin anexarea Crimeii și sprijinirea separatiștilor din Donbas în 2014 și l-a nesocotit cu brutalitate prin agresiunea armată împotriva Ucrainei declanșată pe 24 februarie 2022.

Așa încât orice pretenție teritorială a României împotriva Ucrainei este nu doar periculoasă, ci face parte dintr-un joc strategic cu sumă zero, în care câștigul unui stat este pierderea celuilalt și exact asta vor Putin și regimul său.

De ce ar fi mai justificate pretențiile teritoriale ale României de la Ucraina decât cele ale Ungariei la România, de pildă? Sau ale Germaniei de la Polonia sau Cehia, ale Finlandei de la Rusia, ale Poloniei de la Lituania, iar șirul acesta de revendicări poate continua la nesfârșit.

Ucraina are păcatele ei, printre care nerespectarea drepturilor minorităților naționale la standarde europene, dar răspunsul nu este unul de sprijinire tacită a agresiunii rusești prin revendicări teritoriale. Iredentismul, care izvorăște din naționalism, nu sfârșește niciodată bine, iar cele două războaie mondiale sunt dovada.

Lumea din 2022 ar trebui să se bazeze pe dreptul internațional, soluția cea mai puțin proastă pentru păstrarea păcii. De aceea orice formă de iredentism nu poate decât să ducă la subminarea acestui echilibru fragil care a evitat conflicte militare majore în Europa ultimilor 75 de ani, echilibru pe care Rusia vrea cu orice preț să-l distrugă cu un comportament care aduce aminte de cel al URSS și Germaniei naziste din anii 1939 – 1941.

P.S. Din punctul meu de vedere nu există iredentism bun și iredentism rău. Iredentismul românesc nu e diferit de cel unguresc, rusesc, polonez sau oricare altul.