FOTOREPORTAJ & VIDEO Primii vulturi suri proveniți din Spania se întorc acasă în Munții Făgăraș. Reportaj din locul în care România încearcă să repare o absență de peste 70 de ani

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Drumul urcă greu spre munte, iar pe măsură ce lași în urmă satele, zgomotul obișnuit al lumii se subțiază până rămâne doar vântul. Într-un astfel de loc, deasupra Rucărului, într-un peisaj deschis, cu stâncării și muchii lungi de munte, România încearcă să aducă înapoi una dintre speciile pe care le-a pierdut. Nu printr-un gest simbolic, nu printr-o fotografie de campanie, ci printr-un proiect complicat, tehnic și fragil, care cere răbdare, știință și un lucru rar, cooperare reală locală, națională și internațională.

VIDEO 1 – Imagini aeriene din zona Rucăr, Munții Făgăraș, filmate cu drona în ziua în care primele exemplare de vulturi suri au ajuns în România.

Primele 25 de exemplare de vultur sur, provenite din Spania, au ajuns aici în ziua de 9 martie, în Masivul Făgăraș, după mai bine de 70 de ani de absență din fauna României. Pentru o privire grăbită, povestea poate părea doar despre niște păsări mari, spectaculoase, mutate dintr-o țară în alta. În realitate, tabloul situației e mult mai minuțios. Vulturul sur nu este doar o specie dispărută pe care cineva încearcă să o readucă. Este o piesă lipsă dintr-un ecosistem și, în același timp, un test despre cât de matură a devenit societatea românească atunci când vine vorba despre natură.

Voliera de aclimatizare nu a fost ridicată întâmplător. Biologii au analizat mai multe zone, iar aceasta a fost considerată cea mai potrivită. Nu e doar o chestiune de peisaj frumos. Pentru o pasăre care planează mult, care folosește curenții de aer și care are nevoie de spațiu și vizibilitate, imaginea locului contează. Vulturii trebuie să vadă larg. Să se obișnuiască încă din perioada de aclimatizare, cu stâncile, culmile și culoarele pe care, mai târziu, le vor explora în libertate.

VIDEO 2 – Adrian Aldea, biolog implicat în proiectul de reintroducere

Construcția în sine spune și ea ceva despre rigoarea proiectului. Este o structură metalică, prinsă în fundație cu șuruburi, gândită pentru siguranță, stabilitate și intervenție minimă din partea omului. Există sistem video de supraveghere în mai multe puncte, iar hrănirea a fost organizată astfel încât contactul vizual cu oamenii să fie redus la minimum. Pentru aceste păsări, liniștea este o condiție de supraviețuire.

FOTO: FOTO: Voliera de aclimatizare pentru vulturi suri din zona Rucăr, Munții Făgăraș, văzută de sus. Aici păsările se adaptează la noul habitat înainte de eliberarea în natură / Foto credit: Fundația Conservation Carpathia

Cei implicați în proiect repetă aproape obsesiv aceeași idee, că vulturii nu trebuie deranjați. În primele luni, cât interesul public e mare și noutatea atrage oameni, cea mai dificilă misiune va fi, paradoxal, protejarea păsărilor de entuziasmul uman. Vor apărea panouri informative, echipele vor fi prezente în zonă, iar mesajul va trebui să fie limpede. Acestea sunt păsări sălbatice, care se tem de om. Dacă te apropii prea mult, dacă agiți locul, dacă transformi evenimentul într-un spectacol permanent, faci rău exact proiectului pe care spui că îl admiri.

VIDEO 3 – Așteptarea vulturilor s-a făcut de la distanță.

Oamenii implicați în proiect și reprezentanții presei au urmărit momentul eliberării din cuști fără a se apropia de păsări, pe ecrane amplasate în afara perimetrului.

VIDEO 4 – Momentul eliberării vulturilor în volieră, realizat de reprezentanții echipei implicate în proiect: Barbara și Christoph Promberger (Fundația Conservation Carpathia), biologul Adrian Aldea, primarul comunei Rucăr, Jovan Andevski (Vulture Conservation Foundation) și reprezentantul Ministerului Mediului, Mihai Drăgan.

Și totuși, spectacolul există. Numai că el nu e unul regizat. Este spectacolul unei reveniri care părea improbabilă. Vulturul sur a dispărut din România la mijlocul secolului trecut, în principal din cauza otrăvirii și a persecuției directe. Otrava pusă pentru lupi și urși a ajuns și la vulturi. O pasăre care nu ucide, care nu atacă animale vii și care nu face altceva decât să curețe peisajul de carcase, a fost tratată mult timp ca o specie dăunătoare. A plătit pentru o neînțelegere și pentru un reflex vechi al oamenilor de a elimina tot ce nu cunosc suficient.

Aici intervine una dintre cele mai grele componente ale proiectului. Educația. Specialiștii spun clar că, înainte să vorbești despre reintroducere, trebuie să vorbești despre memorie. Sunt generații întregi care n-au văzut niciodată un vultur sur în libertate. Pentru mulți localnici, această pasăre nu există în experiența vie, ci doar poate în imaginație, în fotografii sau în relatări. De aceea, comunitățile locale trebuie să înțeleagă mai întâi cine se întoarce și de ce contează.

Vulturul sur este, în esență, sanitarul naturii. Este necrofag. Se hrănește exclusiv cu animale moarte. Când pe câmp sau în munte rămâne o carcasă, vulturii sunt cei care o elimină rapid, uneori în doar câteva ore. Asta înseamnă mai puține resturi lăsate să putrezească, mai puține riscuri de răspândire a bolilor și un ecosistem care își reface singur echilibrul. Este una dintre cele mai eficiente „echipe de curățenie” din natură și, în același timp, un serviciu ecosistemic gratuit, de care beneficiază toată lumea.

Poate tocmai de aceea, una dintre cele mai puternice imagini de la lansarea proiectului n-a fost cea a unei păsări, ci ideea de colaborare din jurul ei. Reintroducerea nu este prezentată de organizatori ca proiectul unei singure fundații. Este o inițiativă în care apar, la aceeași masă, organizații de mediu, biologi, autorități locale, Direcția Sanitar-Veterinară, parteneri privați și comunități din zonă. Într-o țară în care proiectele comune se lovesc adesea de orgolii, inerție și lipsă de continuitate, simplul fapt că atâtea entități trag în aceeași direcție e, în sine, un semnal.

VIDEO 5– Barbara Promberger și Christoph Promberger, directori executivi ai Fundației Conservation Carpathia, inițiatorii și coordonatorii acestui proiect

Rucărul înțelege foarte bine și partea economică a acestei povești. Pentru autoritățile locale, revenirea vulturilor nu e doar o veste bună pentru biodiversitate, ci și o șansă pentru dezvoltarea zonei. Miza este un tip de turism bazat pe natură, pe liniște, pe observare, pe trasee care nu distrug peisajul, ci îl pun în valoare. Un turism care poate aduce oameni, iar oamenii pot aduce cerere pentru pensiuni, produse locale, servicii, ghizi și experiențe construite în jurul muntelui.

Aici apare însă și o linie roșie importantă. Dezvoltarea nu trebuie să vină împotriva naturii. Tocmai de aceea, în discursurile de la venirea primelor exemplare de vulturi s-a insistat pe faptul că eventualele îmbunătățiri de acces nu înseamnă transformarea muntelui într-un spațiu pentru ATV-uri și trafic agresiv. Dacă vulturii vor deveni o atracție, atunci ei trebuie să fie văzuți într-un cadru care le respectă condițiile de viață. Altfel spus, succesul nu va însemna doar să vină mai mulți turiști, ci să vină altfel de turiști.

Dincolo de emoția momentului, specialiștii rămân foarte pragmatici. Alegerea speciei cu care începe proiectul spune mult despre această prudență. România nu începe cu cele mai rare și mai sensibile specii de vulturi, precum vulturul negru sau zăganul. Începe cu vulturul sur, specia cea mai comună și, în același timp, cea mai potrivită pentru a testa terenul, riscurile și capacitatea sistemului de a gestiona o reintroducere complexă. Logica este ca întâi să dovedești că poți limita otrăvirile, că poți monitoriza păsările și că poți lucra cu autoritățile și comunitățile. Abia apoi poți trece la următoarele etape.

Iar provocările nu sunt puține. Otrăvirea rămâne una dintre cele mai mari amenințări, alături de electrocutare, coliziuni sau împușcarea ilegală. Există însă și pericole mai puțin cunoscute de publicul larg. Unul dintre ele este diclofenacul, o substanță folosită în medicina veterinară pentru tratarea animalelor domestice, precum vacile, dar toxică pentru vulturi. Dacă pasărea consumă carcasa unui animal tratat cu acest medicament, poate muri în doar câteva zile, în urma unei insuficiențe renale. Asta înseamnă că succesul proiectului nu depinde doar de păsări, ci de întregul lanț de siguranță construit în jurul lor.

Tocmai de aceea, monitorizarea va fi esențială. După eliberare, fiecare exemplar va purta emițătoare GPS. Specialiștii vor ști unde merg păsările, ce trasee folosesc, cât de departe ajung și dacă revin în zona de aclimatizare. Iar distanțele pot fi impresionante: mii și mii de kilometri. Aceste date nu vor fi doar statistici. Ele vor deveni un fel de radiografie a realității din România. Vor arăta unde apar probleme, ce zone sunt sigure și ce trebuie schimbat.

Există și o dimensiune regională a proiectului. În Bulgaria există deja în jur de 300 de perechi de vulturi, iar specialiștii spun că este foarte posibil ca, în timp, și păsări de acolo să ajungă în această zonă. Dacă se va întâmpla asta, înseamnă că Făgărașul nu va fi doar locul unei reveniri izolate, ci parte dintr-o rețea mai amplă de conectivitate ecologică în sud-estul Europei.

Până atunci, însă, totul începe aici, în această volieră din munte, unde păsările trebuie să învețe noul loc fără să fie speriate de el. Sunt tinere, iar tocmai acesta este avantajul lor. Nu au încă o memorie rigidă a altui teritoriu, nu sunt „fixate” pe un peisaj anume și pot accepta mai ușor că această zonă le aparține. Vor trece luni până la eliberare, apoi ani până la primele încercări de cuibărire și probabil și mai mult până când succesul va putea fi rostit fără rezerve.

Dar specialiștii știu deja cum ar vrea să arate acel succes. Nu în rapoarte și grafice, ci pe stânci. Pe fiecare perete de rocă din jur, spune Jovan Andevski, Director de Conservare la Vulture Conservation Foundation din Spania, coordonatorul proiectului de repopulare din Munții Făgăraș, într-un interviu exclusiv pentru G4Media, ar trebui să existe câteva perechi de vulturi suri care cresc pui. Atunci, puii aceia vor fi dovada că proiectul a depășit faza de experiment și a intrat în faza de viață.

Că nu mai vorbim doar despre păsări aduse din Spania, ci despre vulturi născuți aici, în România.

Poate că asta este, de fapt, partea cea mai puternică a întregii povești. Nu doar faptul că o specie se întoarce, ci că oamenii încearcă, după multe decenii, să repare ceva ce tot ei au rupt. În cerul Munților Făgăraș nu s-au întors încă stoluri. Deocamdată au sosit doar primele 25 de exemplare și o promisiune.

Dar uneori așa începe istoria naturală a unei țări refăcute. Cu câteva păsări, o volieră pe munte și ambiția de a nu mai repeta greșelile trecutului.