Fotbal şi politică. Sau sfârşitul Campionatului Mondial aşa cum îl ştiam

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dacă ar exista un Balon de Aur pentru abilitate ipocrită, FIFA l-ar câştiga în fiecare an. Nici o altă organizaţie din lume nu reuşeşte să convingă guvern după guvern să cheltuiască zeci de miliarde de dolari pentru privilegiul de a genera profit privat pentru ea însăşi. Se întâmplă aşa de când Campionatul Mondial a încetat să fie turneu de fotbal şi a devenit o platformă globală de traficat putere, marketing politic şi pntru operat redistribuiri de bani publici către o industrie privată. Nişte jucători aleargă după minge pe teren, dar adevăratul meci se joacă între şefi de stat, fonduri suverane şi televiziuni.

Mondialul din 2026 marchează vizibil schimbarea de epocă: 48 de echipe, 104 meciuri, trei ţări gazdă, 16 oraşe. Iar asta nu e o excepţie, ci noua normalitate a turneelor finale. Modelul clasic, cu o singură ţară care organizează turneul, a murit sufocat de propria grandoare.

Există o întrebare pe care decidenţii o evită cu obstinaţie: cine câştigă efectiv bani dintr-un Campionat Mondial? Răspunsul e clar documentat: FIFA, sponsorii şi deţinătorii drepturilor TV. Gazdele rămân cu nota de plată pentru stadioane, aeroporturi, linii de metrou, poliţie, armată, supraveghere, securitate cibernetică, fan zones, drumuri şi inevitabilele depăşiri de costuri. Andrew Zimbalist, un economist american specializat în sport, a analizat marile competiţii şi a arătat că ele produc rareori beneficii nete pentru bugetele publice. Mutatis mutandis, e un model pe care îl ştim şi noi bine în România din anii ‘90: capitalism când se împart profiturile, socialism când se împart costurile.

Nu întâmplător democraţiile s-au cam săturat de acest model. În Germania, Canada sau Olanda contribuabilii întreabă de ce trebuie demolat un cartier pentru un stadion folosit cinci meciuri; în Arabia Saudită nu ai această problemă. Nu pentru că stadionul ar fi acolo mai rentabil, ci pentru că nimeni nu-l întreabă pe cetăţean ce crede.

Cu alte cuvinte, autocraţiile s-au adaptat mai repede la realitate. Qatar n-a cumpărat Mondialul din 2022 pentru profit, iar Rusia n-a organizat ediţia din 2018 pentru turism. Arabia Saudită nu investeşte sute de miliarde în fotbal fiindcă a descoperit brusc frumuseţea fotbalului. Dictaturile cumpără un lucru care le lipseşte: onorabilitate şi legitimitate.

În secolul 21 fotbalul e cea mai ieftină formă de diplomaţie publică pe care o poate cumpăra un regim bogat. Un summit G20 durează două zile. Un Campionat Mondial durează o lună şi produce miliarde de ore de televiziune gratuită. Nici nu mai contează că pierzi bani, fiindcă îi treci la capitolul „branding de ţară”. În Occident numim asta sportswashing; monarhiile din Golf îl numesc investiţie. E greu de spus unde se încadrează acum SUA.

Dar de la un punct încolo chiar şi autocraţiile încep să descopere că investiţia în prestigiul are randamente în scădere. Primul Mondial pe care îl faci schimbă imaginea ţării; al doilea devine rutină;  al treilea riscă să fie doar un proiect imobiliar foarte scump. De aceea nici Arabia Saudită, gazda din 2034, nu-i vreun exemplu că modelul ar fi sustenabil, ci doar că încă îşi permite să ignore bilanţul contabil.

Mondialul actual e un parteneriat incomod între SUA, Canada şi Mexic, moştenit din altă epocă. Cel din 2030 va traversa literalmente continente: Spania, Portugalia şi Maroc, plus meciuri aniversare în Uruguay, Argentina şi Paraguay. Costurile au ajuns atât de mari încât trebuie împărţite între cât mai multe bugete naţionale, dar FIFA poate întinde de produs ca de un gumilastic fără să sufere financiar din moment ce statele împart factura (dar nu şi drepturile TV). E un model de franciză pe care McDonald’s l-ar invidia.

Colac peste pupăză, echipele naţionale nu mai sunt naţionale. Mondialul a ajuns o competiţie a câtorva academii de fotbal din Europa Occidentală: Marocul îşi ia fotbaliştii de la Paris, Senegal de la Lyon, Algeria îi recrutează în Marsilia, Curaçao în Rotterdam. Francezii au trimis aproape o sută de jucători la turneu, împrăştiaţi printr-o mulţime de echipe naţionale. Ajax, Manchester City, Arsenal, PSG sau Bayern furnizează simultan fotbalişti pentru cinci, opt sau zece reprezentative diferite. Finala nu va fi Brazilia contra Franţa ci Ajax contra Manchester City Academy.

Acelaşi fenomen explică şi dominaţia Premier League, cea mai bine finanţată piaţă de active sportive din lume. Peste jumătate dintre cluburile sale au proprietari americani sau fonduri cu capital american. Pentru ei, un club e simultan echipă, companie media, activ financiar şi instrument de influenţă globală. Dacă apare o gaură în buget, există Wall Street. Dacă trebuie cumpărat un atacant de 120 de milioane, există fonduri de risc. Iar dacă trebuie renegociat contractul TV, există cea mai bogată piaţă media din lume ca pârghie. Aici e şi marea diferenţă faţă de monarhiile arabe, care au bani, dar nu şi piaţă de desfacere a produsului. În vreme ce în unele campionatele din Europa lumea încă se mai frământă pentru tradiţii şi identitate locală, în Premier League discută în termeni de EBITDA.

Trăim încă în iluzia că Mondialul ar fi o expresie a patriotismului sportiv, dar în realitatea el e un model de business în care gazdele împart costurile, jucătorii sunt globalizaţi, academiile vest-europene produc pentru export iar capitalul vine tot mai mult din SUA, cu know how TV ataşat. Pe la margini dictaturile bagă bani grei în morişcă pentru a cumpăra soft power, iar FIFA încasează de la toată lumea.

Campionatul Mondial nu o să dispară, dar va apune aura romantică din jurul lui o dată cu victoria politicii asupra contabilităţii şi a economiei asupra sportului. Peste douăzeci de ani vom avea probabil un Mondial organizat simultan pe patru continente, cu regimuri de viză pentru jucători şi oficiali acordate nu în funcţie de naţionalitate, ci de academia sportivă de care aparţin şi de ratingul TV pe care îl face fiecare.