Eticheta „Refuzat la Export”: Sinistrul paradox al anilor ’80, când românii flămânzeau în timp ce munți de alimente putrezeau în depozite / Untul produs la Alba Iulia pentru URSS s-a stricat în depozite

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În memoria colectivă a celor care au trăit „Epoca de Aur”, sintagma „refuzat la export” păstrează o aură aproape mitologică. Era marca unei calități superioare, accesibilă cetățeanului de rând doar printr-un noroc chior sau prin rețelele complicate de „pile și relații”.

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a scos la lumină documente care demonstrează că, dincolo de mirajul calității, această etichetă ascundea un cinism sistemic: mii de tone de alimente erau lăsate să se degradeze în depozite frigorifice, în timp ce populația murea de foame, totul sub presiunea obsesivă a lui Nicolae Ceaușescu de a lichida datoria externă.

O economie oarbă: Producția de dragul raportărilor

Mecanismul economic al anilor ’80 era unul complet decuplat de realitate, notează specialiștii CNSAS.

Centralizarea excesivă însemna că fabricile produceau conform unor planuri rigide stabilite „de sus”, fără nicio legătură cu cererea reală de pe piața externă sau nevoile interne.

CNSAS a prezentat pe pagina de Facebook două documente din 1986, emise de Securitatea județului Alba, care ilustrează perfect acest efect al dezastrului.

În octombrie 1986, Inspectoratul Județean Alba raporta existența unui stoc uriaș de 130 de tone de unt destinat exportului în URSS.

Problema era una foarte mare, însă: untul, fabricat în lunile mai, iunie și iulie, își depășise deja termenul de garanție de 90 de zile.

În loc să fie distribuit populației care stătea la cozi interminabile pentru o rație de câțiva grame, conducerea unității a ales o soluție ilegală și periculoasă: înlocuirea etichetelor vechi cu altele noi, cu o dată de fabricație recentă.

”În magazia de produse finite a Întreprinderii de covoare din Alba Iulia există un stoc de produse totalizând aproximativ 110.000 m.p. în valoare de circa 31,5 milioane lei. Jumătate din produsele respective sînt carpete. Acestea au rămas în stoc ca urmare a faptului că la export nu sînt solicitate”, se scria într-o notă a Securității.

O lună mai târziu, în noiembrie 1986, situația devenise disperată. Stocul de unt de la Alba Iulia crescuse la 170 de tone, din care 90 de tone erau deja complet degradate și inapte pentru export.

Deși conducerea întreprinderii solicitase Centralei industriei laptelui din București aprobarea de a vinde acest unt pe piața internă pentru a evita pierderea totală, răspunsul a fost o tăcere birocratică.

Mai grav este faptul că, deși nu existau beneficiari externi și spațiile de depozitare erau arhipline, centrala a forțat continuarea producției pentru export. Această absurditate economică lovea direct în muncitori: nerealizându-se indicatorul de „marfă vândută și încasată”, salariile acestora erau diminuate drastic. Securitatea nota cu îngrijorare „starea de nemulțumire” a personalului care vedea cum hrana putrezește sub ochii lor în timp ce copiii lor nu aveau ce mânca.

”În rândul personalului muncitor se comentează negativ faptul că în unitate este depozitată o cantitate așa de mare de unt care nu este solicitată la export, este supusă degradării iar pe piața internă nu se găsește acest produs. Totodată nerealizându-se indicatorul de plan de marfă vândută și încasată retribuțiile muncitorilor sînt diminuate”, scria maiorul de Securitate Gheorghe Lupeș.

Trauma „tratatului diferențiat” și moștenirea comunistă

Obsesia actuală legată de diferențele de calitate între produsele vândute în Estul și Vestul Europei își are rădăcinile tocmai în această epocă a „refuzatului la export”. Generațiile care au trecut prin experimentul comunist au rămas cu o neîncredere cronică în autorități și cu certitudinea că „marfa bună pleacă întotdeauna afară”.

”Regimul comunist, şi nu doar cel din România, nu a reuşit să-şi gestioneze resursele şi relaţiile economice. Centralizarea şi lipsa cuplării la mecanismele pieţei reale, reglate de cerere şi ofertă, au creat un comportament economic complet disfuncţional.

Lipsa de corelare cu cererea din piaţă crea supraproducţie. La rândul ei supraproducţia genera stocuri care se răsfrângeau asupra activităţii muncitorilor, în consecinţă şi asupra salariilor acestora”, precizează CNSAS în postare.