EFE: Cumpărarea postului de ambasador, o practică obişnuită în culisele puterii din SUA / Care sunt ambasadele „atractive”, conduse de persoanele numite politic

În drama politică ”Diplomata”, de pe platforma globală de streaming video Netflix, o angajată îl întreabă pe soţul noii ambasadoare a SUA în Regatul Unit, Kate Wyler, când vor ajunge operele de artă ale cuplului la Londra pentru a decora reşedinţa oficială, dar răspunsul lui o lasă fără replică: „Kate este un funcţionar public de carieră, nu a fost numită politic”.

Spre deosebire de predecesorul ei, care a obţinut funcţia de ambasador pentru că a contribuit cu două milioane de dolari la campania electorală a preşedintelui, Kate Wyler vine cu „experienţă în zone de conflict, nu cu opere de artă”, explică soţul diplomatei, Hal Wyler.

Scena, care pare o simplă anecdotă, reflectă o tendinţă comună din culisele puterii de la Washington, relatează EFE, citată de Agerpres.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

În medie, aproximativ 30% din ambasadele SUA sunt conduse nu de diplomaţi de carieră, ci de aşa-zişii numiţi politici, care sunt prieteni personali ai preşedintelui în funcţie, foşti înalţi oficiali sau, în mare parte, donatori bogaţi ai campaniei prezidenţiale.

„Sunt oameni care l-au ajutat pe preşedinte să fie ales şi recompensa lor este să fie numiţi ambasadori”, explică pentru EFE Dennis Jett, un reputat diplomat de carieră american, care a fost ambasador în Mozambic şi Peru.

Ambasadele „atractive” din capitale europene sau din Caraibe, conduse de persoane numite politic

Numirile politice monopolizează ambasadele „atractive” din capitale europene precum Londra, Paris, Roma sau Madrid, precum şi o bună parte din cele din Caraibe.

În schimb, majoritatea ambasadelor din Asia Centrală, Africa sau America Latină sunt conduse de diplomaţi de carieră, oameni care petrec decenii avansând în funcţii în cadrul administraţiei pentru a obţine un post de ambasador.

Există multe ţări care au ambasadori fără experienţă în politică externă, dar nu este obişnuit ca aceştia să fie numiţi în posturi în schimbul banilor.

SUA „sunt un caz unic al unei ţări care îşi vinde titlul de ambasador. Nicio ţară nu are un sistem în care să existe o piaţă. Pentru a fi numit ambasador la Londra, vorbim de milioane de dolari”, explică ambasadorul Jett, care este totodată şi autorul cărţii „American Ambassadors”.

În luna mai a acestui an, preşedintele SUA, democratul Joe Biden, l-a nominalizat pe Jack Markell, fost guvernator al statului Delaware (statul în care preşedintele Biden îşi are reşedinţa privată), drept ambasador în Italia, post vacant din 2021, după luni de zvonuri potrivit cărora nimeni nu fusese dispus să plătească preţul piperat pentru a putea pleca la Roma. Între timp, Markell a şi devenit ambasador la Roma şi în San Marino.

Peste 40% din ambasadorii SUA în străinătate, numiţi politic sub administraţia Biden.

Joe Biden a nominalizat 187 de ambasadori, dintre care 40,6% au fost numiţi politic, iar restul de 59,4% sunt diplomaţi de carieră, potrivit datelor raportate la 16 noiembrie, pe site-ul său, de Asociaţia Americană a Serviciilor Externe.

Biden nu a atins însă „recordul” stabilit de predecesorul său, republicanul Donald Trump (preşedinte între anii 2017-2021 – n.r.), care s-a dovedit a fi campionul absolut al unor astfel de numiri de când se compilează aceste statistici – adică din timpul preşedintelui Gerald Ford – cu nu mai puţin de 43,5% de ambasadori proveniţi din rândul numiţilor politic. Totuşi, Biden i-a depăşit deja pe predecesorul său Barack Obama (cu 30% de astfel de numiri) şi pe George W. Bush (cu 31%).

Singura cerinţă stabilită de Constituţie este ca ambasadorii desemnaţi de preşedinte să treacă de aprobarea Senatului, care nu a respins niciodată o numire şi cel mult amână votul pentru a-l obliga pe preşedinte să-şi reconsidere decizia.

Dincolo de asta, Constituţia nu stabileşte criterii de eligibilitate, ceea ce a dus la tot felul de scandaluri şi anecdote.

O afacere ca oricare alta

În 1971, echipa de campanie a lui Richard Nixon a cerut o donaţie de 250.000 de dolari de la Ruth Farkas, soţia proprietarului unui supermarket, în schimbul numirii ei ca ambasadoare în Costa Rica, dar ea a respins solicitarea, afirmând că sunt „prea mulţi bani pentru o ţară precum Costa Rica”.

După alegerile prezidenţiale şi în schimbul a 300.000 de dolari, Farkas a fost numită ambasadoare la Luxemburg, funcţie pe care a deţinut-o pentru trei ani, timp în care a organizat petreceri discrete şi a fost şi mai discretă în ceea ce priveşte ieşirile sale publice pe teme politice, în sensul că nu s-a remarcat cu nicio declaraţie, potrivit relatărilor din presa vremii.

Pentru a pune capăt acestor abuzuri, Congresul a aprobat în 1980 Legea Serviciului Extern, care impune profesionalismul şi meritocraţia ca cerinţe pentru a accede la funcţia de ambasador, dar care nu a împiedicat ca multe posturi să rămână în mâinile marilor donatori şi nici nu a pus capăt controverselor.

Scandalul George Tsunis

Omul de afaceri George Tsunis a fost nominalizat în 2014 de Obama ca ambasador în Norvegia, dar a renunţat la visul său de a deveni ambasador la Oslo după agitaţia generată de mostra de ignoranţă totală de care a dat dovadă în ceea ce priveşte această ţară nordică. Tsunis este în prezent ambasadorul lui Biden în Grecia.

În schimb, magnatul în sectorul hotelier Gordon Sondland, fostul ambasador al lui Trump la Uniunea Europeană, a obţinut confirmarea din prima încercare. Potrivit presei americane, Sondland ar fi donat un milion de dolari comitetului special care a organizat ceremonia de învestire a preşedintelui republican.

„Este o formă de corupţie pe care o acceptăm pentru că face parte din jocul sistemului. Astăzi sunt necesare două miliarde de dolari pentru a organiza o campanie prezidenţială. Orice manevră de a atrage fonduri, chiar dacă este ilegală, face parte din joc”, spune Jett.

Susţinătorii acestui sistem consideră că ambasadorii numiţi politic, apropiaţi ai preşedintelui în funcţie, au un mai bun acces la a-şi face contacte în ţara de destinaţie, dar detractorii remarcă faptul că acestora le este mai uşor pentru simplul motiv că sunt trimişi în ţări fără probleme în relaţia bilaterală.