E timpul ca România să își salveze diaspora (Op-ed)

Autorul articolului este un român stabilit la Paris de 20 de ani

Scriu aceste rânduri din grădina Ambasadei României de la Paris, același loc în care, în 2014, ne băteam cu jandarmii francezi urlând din toți rărunchii: „Vrem să votăm!”. 11 ani mai târziu, votăm logistic-civilizat, de-a lungul a trei zile, dar oare știm ce facem?
E timpul să vorbim deschis, fără aroganță, cu empatie, fără dispreț și totuși pe șleau despre diaspora românească, care a împânzit Occidentul și care e pe punctul de a răsturna masa în capul celor de-acasă. Cine suntem noi, de fapt, cei care am beneficiat în ultimii 20 de ani de aura de salvatori ai României? „Tot ce vine din Occident e mai bun”, inclusiv românul care se întorcea de două ori pe an acasă ca să își aline cumplitul dor și să își etaleze reușitele materiale, spre invidia rudelor și a vecinilor.

Acești români au pompat zeci de miliarde de euro în economia locală și au fost infuzie de idei noi și apucături sănătoase pentru cei rămași în țară. Ei au salvat România în câteva rânduri de coșmarul PSD Forever. Dar cu ce preț? Cu acela îngrozitor de mare al epuizării fizice și, mai ales, sufletești!

Nu există o singură diasporă românească în Occident. Sunt două, mari și late, vizibile în aceste alegeri. Ele nu se intersectează, nu își vorbesc, n-au nimic în comun, se rușinează una de alta când dau nas în nas. Una votează în arondismentul chic de la Ambasadă, în buricul Parisului; cealaltă, îmbrăcată în costum popular și cu manelele date la maxim, în suburbiile-dormitor La Courneuve sau Le Blanc-Mesnil. E aceeași poveste la Londra, la Madrid, la Roma, la Milano, la Frankfurt sau aiurea în Europa.

Una e integrată, cosmopolită, cu două naționalități, vorbește 3 sau 4 limbi și joacă de la egal la egal în cele mai importante firme, instituții și universități de pe lumea asta. Ea își bagă capul sub pernă rușinându-se când aude dezastruosul interviu de la CNews al lui Furculision Simion. Cealaltă a acumulat atâta frustrare și neputință că e pe punctul de a exploda, pentru a se răcori după atâția ani de suferință.

Viața lor în Occident arată cu totul altfel decât lasă de înțeles din cadourile trimise acasă ori din conversațiile de pe WhatsApp. Ei urăsc-iubesc și România, și Franța. Ei suferă de ani de zile, înghesuiți în garsonierele din suburbiile marilor orașe, desconsiderați, jigniți și discriminați de către populația principală, loviți în orgoliu și pescuiți duminică de duminică în antenele BOR ori în bisericile neoprotestante din garajele periferiilor.Acolo se coace discursul despre musulmani, imigranți (alții decât ei), LGBT, atei, Occidentul putred, conspirația globaliștilor și multe alte explicații de-a gata. Picătură cu picătură, s-a instalat sindromul persecutatului. Ei sunt definitiv pierduți între căutarea unei vieți mai bune și a unui câștig decent într-o societate în care nu se vor integra niciodată, și rețelele sociale ori relațiile virtuale care le amintesc zilnic de lumea pierdută de acasă.

Acești bărbați și femei, singuri pe lume, rupți de cei dragi, acumulează un deficit afectiv și o frustrare corporală greu de imaginat. Ei sfârșesc prin a nu locui nici în Occident, nici în România, ci într-o lume virtuală, brodată cu bucle TikTok și convorbiri FaceTime. O distopie digitală perfectă la scară de două sau trei milioane.

Cineva trebuie găsit vinovat pentru nefericirea lor. Viața lor afectivă și socială e distrusă și cineva trebuie să plătească. Politicienii nu și-au făcut viața ușoară, comportamentul lor de baroni corupți este execrabil, și totuși sunt o țintă prea facilă. Chiar dacă am fi ales îngeri, nu oameni căzuți din ’90 încoace, și am fi astăzi înaintea Poloniei ca PIB/cap de locuitor, tot nu s-ar fi recuperat ecartul istoric cu Occidentul și mare parte dintre cei plecați ar fi luat exact același drum (vezi toată Europa de Est, raportat la populație și diferența de nivel de trai – România era pe primul loc și a dat cea mai mare emigrare).

Câștigul economic rapid, imposibil de realizat în țară în ultimii 20 de ani, este cel care i-a împins peste hotare. Nimeni nu avea de unde să știe că „străinătatea e mai parșivă decât moartea”.

Întrebat odată despre gândul de a emigra, Gabriel Liiceanu a răspuns că nu a văzut niciodată un emigrant fericit. Pe acest vid afectiv s-au instalat progresiv, cu un cinism și un marketing politic greu de egalat, Furculision Simion și acoliții lui.Ei au fost primii care au înțeles că acești oameni sunt pierduți și au nevoie acută de iubire, de respect și de o vorbă bună. Odată fermecați de vraciul digital, ei nu mai pot fi salvați cu argumente și expuneri raționale. Ei lucrează la Paris, nu la Moscova, dar se răzbună pe toată suferința acumulată și sunt convinși că își salvează mesianic țara — imaginară, fie vorba.

Ei mai au un avantaj de care profită, cinic: nu vor suporta direct niciuna din consecințele instalării vracilor în funcțiile de putere din România. Vor urmări de departe cum casa părintească a luat foc, fericiți că le-au tras-o de la distanță celor responsabili cu nefericirea lor.

Sunați-vă rudele din străinătate! Alinați-le suferința și dorul pe cât puteți. E timpul ca România să își salveze diaspora!