DOCUMENT INEDIT Cum a ”ofensat” marele dramaturg Eugen Ionescu națiunea română

La 30 mai 1946, Secția I a Curții Marțiale a Corpului II Armată, a judecat procesul intentat lui Eugen Ionescu. Ionescu a fost condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 1116/1946, la 5 ani închisoare corecțională pentru ofensă adusă Armatei, 6 ani închisoare corecțională pentru ofensa națiunii și 5 ani interdicție corecțională. După 17 ani, la 19 septembrie 1963, Tribunalul Suprem, în dosarul nr. 257, prin Decizia nr. 253 a Colegiului militar din cadrul acestuia, a decis achitarea lui Eugen Ionescu.

La originea acestei aberații judiciare a stat un articol, astăzi uitat, semnat și trimis de la Paris de Eugen Ionescu sub titlul „Scrisori  din Franța. Fragmente dintr-un jurnal intim” și publicat la 3 martie 1946 în „Viața Românească” (nr. 3). Mizele și detenta etică a articolului, scris la Paris la 19 martie 1945, le vom regăsi într-o scrisoare a aceluiași adresată, câteva luni mai târziu, în 19 septembrie, lui Tudor Vianu, în care viitorul celebru dramaturg făcea o critică necruțătoare membrilor asociației Criterion, deveniți fasciști sub influența „odiosului defunct” Nae Ionescu: Mircea Eliade „un mare vinovat”, Emil Cioran [care] „admite că a greșit”,  „buhăitul” Mircea Vulcănescu, „afectatul, ipocritul” Constantin Noica, „grandilocventul” Dan Botta și alți intelectuali ai generației sale.

O generație „fudulă, prinsă de stupiditate și nebunie”. Pentru o parte a lecturii românești de azi, textul unui tânăr democrat din 1945 poate părea – amintind de Geo Bogza (arestat în aprilie 1937 pentru „trafic de publicații obscene” pentru volumul „Poemul invectivă” publicat în 1934, apărat în instanță de nimeni altul decât de Mihail Sebastian, acel Sebastian) sau Tudor Arghezi (internat de administrația antonesciană în 1943 în lagărul de la Tg. Jiu pentru celebrul pamflet antinazist „Baroane”) – unul comunist, pur și simplu.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Omul de la volanul Ambulanței pentru Monumente, care salvează patrimoniul României

8:24

Sfaturi despre cum să incluzi carbohidrații într-o dietă sănătoasă

4:20

Ce informații de pe etichetele produselor ne sunt de ajutor

6:02

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

În realitate, rândurile lui sunt ale unui om de stânga. Unele cu accente iacobine, alături de portrete în tușe groase, amintind de rechizitoriul suprarealist și caustic al lui Hieronymus Bosch. Explicabile, de altfel, în contextul imediat postbelic al dezbaterilor din Franța, marcate de tragedia colaboraționismului și – evident – a problemei fascismului românesc.

La baza condamnării lui Eugen Ionescu a stat polemica dintre Partidul Național Țărănist (PNȚ) și Partidul Comunist Român (PCR), aflate într-o mizerabilă competiție patriotardă. Ambele partide, PNȚ – prin ziarul  sau „Dreptatea” și PCR – prin oficiosul „Scânteia”, supralicitau demagogic cultul statului român și al instituțiilor sale.

Mai precis, ministrul Apărării Naționale în primul guvern comunist, generalul de Corp de Armată, Constantin Vasiliu, a intentat oficiosului PNȚ un proces pentru publicarea, în martie 1946, a unei caricaturi, reprezentând un soldat delabrat, pe mânecile uniformei căruia apăreau însemnele „T.V” (aluzie la divizia „Tudor Vladimirescu”), considerată defăimătoare. „Dreptatea” s-a apărat atacând „Viața Românească“ a lui Mihai Ralea, țărănist de stânga, tovarăș de drum al PCR și ministru în guvernul Groza. Pretextul folosit a fost „Fragmentele dintr-un jurnal intim”.

Astfel, în numărul din 24 martie 1946 (nr. 42, p. 4), „Dreptatea” a publicat un articol intitulat: „Pentru domnul general Vasiliu Rășcanu, ministrul de Război și reclamant în justiție împotriva «Dreptății»”. Textul îl invită pe Rășcanu să-și cheme în judecată și colegul de Cabinet, Mihail Ralea (ministrul Culturii), tot pentru „grave injurii aduse oștirii”. Motivul era articolul publicat de „agentul cultural antonescian” Eugen Ionescu în revista al cărei co-director era, alături de D.I. Suchianu.

În numărul imediat următor (nr. 43 din 26 martie 1946, p. 4), „Dreptatea” reia atacul la adresa „tăcerii” ministrului Apărării: „Cine insultă Armata!! De ce tace d. Vasiliu Rășcanu. D. Mihail Ralea și onoarea militară. Sensibilitatea unor domni generali”. Între timp, comuniștii au montat mai mulți generali, fideli noii puteri, să semneze o scrisoare de protest împotriva „Dreptății”, acuzând-o de publicarea acelei caricaturi.

„Dreptatea” îi acuza că reacționaseră la o simplă „caricatură”, dar nu și la „un articol care depășește marginile obrăzniciei curente”. Ionescu era descris drept „un domn trimis al regimului Antonescu la Vichy, în calitate de consilier cultural”, care scrisese niște „trivialități la adresa Armatei române, a magistraturii, a clerului și în general a tuturor corpurilor constituite”. Se „batjocoreau instituțiile”, atrăgea vigilentă atenția „Dreptatea”, „toate pretextele de mândrie ale țării, îndeosebi oștirea, de un ins insolent”, „întreținut cu bani grei” de națiunea pe care o „disprețuia”.

„O proză imundă”, „un text ignobil”, o „mitocănie” sancționa sever oficiosul PNȚ, aparținând unui „emerit calomniator al propriei sale nații” („Dreptatea”, nr. 46, din 29 martie 1946, nr. 44 din 27 martie 1946).

În numărul său din 28 martie 1946 (nr. 45), „Dreptatea” își continuă cruciada, sub titlul „După autodezavuarea «Vieții Românești»”, incriminând „tăcerea” lui Vasiliu Rășcanu. Autorul nesemnat al materialului vorbește de articolul lui Ionescu ca despre un „text abject”, „o trivialitate fără precedent”, fiind indignat că o asemenea revistă n-a fost încă retrasă de la chioșcuri și din vitrinele librăriilor. Ionescu „insultase un întreg popor și îndeosebi brava lui armată”. Autorul articolului se vede în situația de a lua el apărarea oștirii, în absența unei necesare indignări generale. „Slugoii «intelectuali» terfeliseră” Armata română. „Dreptatea”, „glas autorizat al sufletului național”, alegea s-o glorifice.

Somată indirect pe teme grave (Națiunea, Armata română), „Scânteia”, condusă de Miron Constantinescu, titra pe prima pagină a numărului său din 29 martie 1946 (nr. 488), sub semnătura lui Gheorghe Zaharia: „Armata își apără demnitatea”, nimic altceva decât un elogiu adus diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Eseul lui Eugen Ionescu era considerat o simplă „apărare nedibace” a ziariștilor de la „Dreptatea”, care folosiseră acest „caz regretabil”, un text tipărit „desigur, fără știrea directorului său, d. prof. Ralea”, „un articol care, fără îndoială, nu poate stârni decât indignarea și revolta oricărui om cinstit și oricărui democrat” (sic!). „Afirmațiile ticăloase ale lui Eugen Ionescu”, continua Zaharia, „exprima doar josnicele bâguieli ale unui individ lipsit de conștiință”.

Rezultatul acestei polemici a fost condamnarea rapidă a lui Eugen Ionescu la ani grei de închisoare pentru un perceput delict de opinie. Rămâne ca cititorul de astăzi al articolului să evalueze eventuala sa actualitate.