Dior sub semnul disonanței: debutul lui Jonathan Anderson transformă podiumul într-un laborator Loewe / O colecție fragmentată, cerebrală și lipsită de fluiditatea poetică a ADN-ului Dior, care marchează un început curajos, dar dezamăgitor pentru casa franceză

La Paris, debutul lui Jonathan Anderson la Dior era așteptat cu aceeași intensitate cu care publicul couture așteaptă o revelație. După ani de succes la Loewe, unde a redefinit limbajul contemporan al meșteșugului și ironiei conceptuale, Anderson venea la casa Dior purtând o moștenire grea, cea a eleganței clasice, a feminității sculptate și a romantismului controlat. Însă, în locul unei reconcilieri între cele două lumi, primul său show pentru Dior s-a simțit mai degrabă ca o coliziune. În loc să aducă o viziune care să rescrie ADN-ul casei, designerul a părut că a transplantat estetica Loewe în inima Dior, fără să-i lase spațiu să respire.

Decorul monumental, luminat dramatic, anunța un nou capitol. Dar, odată ce modelele au început să defileze, aerul Dior, acel amestec inconfundabil de structură, grație și rafinament s-a diluat în experimente de formă. Bar jacket-ul, simbolul absolut al feminității postbelice, a fost deconstruit, tăiat, scurtat, reinterpretat până la pierderea oricărei eleganțe recognoscibile. Fustele ample au devenit bucăți rigide de material, iar rochiile fluide s-au transformat în exerciții intelectuale. Anderson a lucrat cu volume asimetrice, decupaje neașteptate, combinații de denim, latex și tafta, într-un limbaj care părea mai potrivit atelierului Loewe decât saloanelor Dior.

Privită în ansamblu, colecția a părut o succesiune de idei interesante, dar nelegate între ele. Fiecare ținută funcționa ca un statement individual, puternic, uneori provocator, dar între ele nu exista o linie de continuitate. Tranzițiile erau bruște, estetica varia de la experimental la teatral, iar senzația generală era că asistăm la un colaj de universuri care nu comunică. Ca și cum fiecare look ar fi aparținut unei alte colecții, unite doar prin numele Dior imprimat pe invitație. Lipsa fluidității narative a făcut ca prezentarea să se transforme într-o demonstrație de forță vizuală, dar nu într-un discurs de brand coerent.

Din punct de vedere stilistic, Anderson pare să fi dorit să „reformateze” femeia Dior, oferindu-i un aer mai pragmatic, mai cerebral, mai urban. Însă în acest proces a dispărut magnetismul specific casei acel echilibru între romantism și putere, între couture și vis. În locul unei feminități sculptate, a apărut o siluetă dezarticulată, ironică, aproape auto-referențială. Deși unele piese, jachetele cu croi arhitectural, gențile reinterpretate, fundele disproporționate trimit vag la trecutul Dior, ele nu reușesc să se integreze într-o poveste comună. Este o colecție care vorbește mai mult despre Anderson decât despre Dior.

S-a remarcat imediat ruptura: decorul, muzica, atmosfera aveau ambiția unui moment istoric, dar hainele nu au susținut această promisiune. Totul a părut prea conceptual pentru rafinamentul clasic Dior, prea rupt de esența casei pentru a fi emoționant. Dacă la Loewe ironia, minimalismul și bricolajul textil funcționează ca o semnătură autentică, aici ele par importate forțat într-un univers care cere coerență, nu ciocnire.

În final, debutul lui Jonathan Anderson la Dior lasă o impresie amestecată: pe de o parte, energia unui designer inteligent, curajos, dornic să zdruncine ordinea; pe de altă parte, lipsa acelei sensibilități care transformă o casă de modă într-un limbaj universal. Colecția nu este lipsită de idei, dar pare să vorbească o limbă străină de cea a brandului. Dior, cu toată forța lui simbolică, cere rafinament, echilibru și emoție. Anderson, în acest prim exercițiu, a adus rațiune, ironie și disonanță. Poate că în timp cele două lumi se vor înțelege; pentru moment însă, debutul pare un dialog în care nimeni nu ascultă cu adevărat.