De ce votează lumea AUR? Un sondaj şi o carte

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Aflăm din recentul sondaj al ARP că George Simion şi partidul lui s-au stabilizat la un nivel îngrijorător şi au tracţiune la o treime din popor; în alte tabere politice există fluctuaţii şi frământări. Măcar e bine că, după vreo două luni de secetă de date şi criză politică, avem în fine la ce ne uita. Ce rămâne însă neexplicat de industria sondoare din România e mecanismul cauzal – adică de ce au oamenii opţiunile pe care le au, ce anume îi motivează şi le modelează comportamentul electoral. În piaţa de consultanţă onestă sunt bani puţini, universităţile nu fac cercetare aplicativă deoarece e sub demnitatea lor, iar astfel de studii sunt scumpe şi pretenţioase.

O tentativă a apărut însă de curând pe piaţă: volumul „Suveranismul în România”, scris de trei cercetători de la ICCV. Fiind singura carte pe subiect, e de departe cea mai bună (!); autorii sunt invitaţi în emisiuni şi podcasturi. E nevoie mare de atare demersuri serioase, cu analiză socială şi anchete de profunzime, inclusiv cu instrumentele antropologiei. Mă întreb însă dacă cei care comentează au trecut dincolo de titlul cărţii, fiindcă pe mine lectura m-a lăsat în final cu întrebarea din titlu tot fără răspuns.

Trei obiecţii aş avea, formulate constructiv, ca punct de plecare pentru o dezbatere care sper să continue. Teza centrală a cărţii e că ascensiunea suveranismului la noi se datorează în principal inechităţii din societate, iar dacă aceasta s-ar reduce, suveranismul s-ar dezumfla electoral. Problema empirică e că în perioada în care AUR (şi mişcarea care l-a incubat) au crescut spectaculos, inegalitatea veniturilor în România (indicele Gini) a mers în direcţia opusă ipotezei: am avut un maxim de vreo 0.37 în momentul aderării la UE, apoi s-a stagnat un pic sub nivelul ăsta, iar după 2016 inegalitatea a tot scăzut până la valoarea de 0.32 în 2025, plasând România undeva la mijlocul clasamentului european. Suntem mai
egali decât unii dintre vecinii noştri, şi oarecum la nivelul Italiei sau Spaniei. La fel s-a întâmplat şi cu rata riscului de sărăcie în România, în scădere sensibilă după 2016.

Cu alte cuvinte, pare că populismul în România a crescut exact într-o perioadă în care inechitatea şi rata sărăciei au scăzut. Paradox.

Autorii remarcă în trecere contradicţia, dar în cele 300 de pagini acordă chestiunii doar vreo două paragrafe, ceea ce e bizar. Bun, poate că indicele Gini e reducţionist; ar fi necesare şi alte măsuri ale inegalităţii, cum ar fi cea a stocului de avere, care e altceva decât venitul etc. Doar că ele sunt mai greu de construit, deci până una-alta Gini e singurul indicator robust şi comparabil internaţional pe care îl avem. Nu poţi să treci peste el ca şi când n-ar exista şi în schimb să glosezi teoretic pe pagini întregi despre racilele globalizării şi neoliberalismului în Occident după anii ’70, fără să fie foarte clar ce treabă are asta cu întrebarea de cercetare pentru România.

Se mai discută despre inegalitate regională ca motor pentru suveranism, dar şi aici apar dificultăţi. Dacă sărăcia concentrată geografic ar fi cauza, nu-i clar de ce la ultima rundă Banatul e în topul votului suveranist: e una dintre cele mai prospere regiuni. Explicaţia prin „contracţia industriei locale” pare o improvizaţie ad-hoc pentru că nu reiese de nicăieri că în Banat industria s-ar fi „contractat” mai mult decât în alte părţi.

Mai sunt şi alte evoluţii care nu stau deloc bine în schemă. Electoratul vulnerabil a migrat de la PSD spre AUR, deşi programul acestuia din urmă e mai puţin redistributiv, cel puţin de când Peiu gestionează temele economice. În acelaşi timp, printre susţinătorii cei mai vocali ai suveranismului găsim numeroşi antreprenori sau profesionişti independenţi, oameni deloc lipsiţi de mijloace. Frustrarea lor provine mai degrabă din percepţia că regulile pe piaţă sunt măsluite, că există o elită politică închisă şi autosuficientă cu acces preferenţial la resurse, nu din lipsa veniturilor. Bună parte din interviurile din carte trimit în această direcţie. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la vechea temă a clientelismului şi corupţiei, cu care mulţi dintre acuzatorii „neoliberalismului românesc” nu se simt foarte confortabil.

Ipoteza inechităţii economice ca motor al votului suveranist ignoră de asemenea contextul internaţional. Curentul a crescut aproape peste tot în Occident, inclusiv în state cu politici redistributive incomparabil mai generoase decât ale noastre. Mari teme ale radicalizării occidentale – imigraţia sau criza locuinţelor pentru tineri – nu prea au relevanţă la noi, România fiind, curios, una dintre ţările cu cea mai ridicată rată a proprietăţii. Dacă dinamica politică seamănă izbitor cu cea din alte democraţii, asta sugerează acţiunea altor mecanisme de mimetism politico-discursiv care pot antrena către vot anti-sistem atât pe cei din ţară cât şi diaspora, care nu depinde material de elita detestată de la Bucureşti.

Evident, oamenii care pun ştampila pe AUR&comp nu votează „extremism”. Ei votează ceea ce percep ca fiind ordine, protecţie, apartenenţă identitară sau răzbunare morală împotriva unui establishment ilegitim şi cleptocrat. Avem mai curând o reacţie la nesiguranţă în faţa schimbărilor sociale rapide, lezarea demnităţii sau deprivare relativă (aşteptările cresc mai repede decât mijloacele disponibile). Toate astea sunt construcţii subiective în capul fiecărei persoane, nu neapărat corelate cu nivelul obiectiv al veniturilor. Interviurile calitative au utilitatea lor, dar trebuie luate cu prudenţă: oamenii nu sunt întotdeauna cei mai buni interpreţi ai propriilor motivaţii.

Poate că explicaţia pentru ascensiunea neo-extremismului de tip european în România se află într-o combinaţie de factori încă insuficient exploraţi: deprivarea subiectivă de care vorbeam, adică senzaţia că eşti tratat incorect chiar dacă pe cifre venitul ţi-a crescut; spiritul vremurilor, într-o epocă în care suveranismul şi neîncrederea în instituţii se propagă prin imitaţie în tot Occidentul; efectul demonstrativ al elitelor care par să joace după reguli diferite; sau revolta micilor antreprenori şi a claselor mijlocii independente, care nu sunt sărace, dar se simt permanent dezavantajate de relaţia dintre stat şi grupurile privilegiate.

Pe scurt, cifrele contrazic suprapunerea inechitate – vot suveranist în România. Dacă e să luăm în serios puţinele statistici disponibile, ele par să indice chiar contrariul. Asta nu înseamnă că ipoteza trebuie abandonată, ci doar că, înainte de a prescrie tratamentul, ar fi bine să fim siguri de diagnostic, pentru a evita impresia că primul era deja stabilit înainte de consultaţie. Inechitatea în societate e o problemă care trebuie atenuată oricum, ca scop în sine, fără a-i pune în cârcă şi efecte pe care nu le produce; iar involuţiilor democratice trebuie să li se găsească cauza reală pentru a fi combătute.