De ce provoacă menționarea Holocaustului din România atâtea reacții de iritare?

În 2021 se împlinesc 80 de ani de la începutul persecuțiilor pe scară largă ale evreilor din România și din teritoriile vremelnic sau permanent administrate de către statul național-legionar și apoi de către regimul condus de Ion Antonescu.

Am scris mai multe articole pe această temă și majoritatea reacțiilor de la cititori au fost negative, unele dintre ele reflectând un antisemitism pe alocuri fanatic, aproape de factură nazistă.

Este greu de înțeles cum se pot manifesta unii oameni într-un asemenea mod extremist față de evenimente petrecute acum 80 de ani și pentru care nu au niciun fel de responsabilitate.

Anul 1941 a fost de departe cel mai tragic pentru evreii care trăiau pe atunci în teritoriile controlate de statul român. Tragedia a început cu Pogromul de la București din 21 – 23 ianuarie, când legionarii conduși de Horia Sima, adjunctul lui Antonescu la guvernare, au încercat să preia puterea și au profitat ca în acele zile să se răfuiască cu evreii din capitală, ucigând peste 120 și jefuind sute de proprietăți evreiești.

Antonescu a ieșit învingător din acea luptă pentru putere cu Mișcarea Legionară, care a fost scoasă în afara legii, dar dacă evreii din România și-au imaginat că atunci s-a sfârșit calvarul lor, ei aveau să se înșele amarnic.

Intrarea României în război împotriva URSS alături de Germania Nazistă pe 22 iunie 1941 a dat startul celei mai sângeroase faze a Holocaustului din România, care a dus la moartea a circa 300.000 de evrei, majoritatea în următoarele 12 luni.

Pogromul de la Iași și Trenurile Morții din perioada 29 iunie – 3 iulie au provocat moartea unui număr estimat de evrei între 13 și 14 mii și s-a constituit în cel mai mare masacru de pe teritoriul actual al României.

Intrarea trupelor române în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, teritorii anexate de sovietici cu un an înainte, a prilejuit masacrarea de către armată și jandarmi, uneori cu complicitatea localnicilor civili a unui număr estimat între 45 și 60 de mii de evrei în lunile iulie și august 1941, majoritatea executați sumar, preponderent în zonele rurale.

A urmat ghetoizarea și apoi deportarea în masă a evreilor supraviețuitori din aceste teritorii, cu destinația Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug ocupat de Antonescu după retragerea de acolo a sovieticilor.

Aici se întâlnesc foarte multe reacții negative, fie de respingere totală a acestor fapte, fie de justificare prin acte de violență comise de evrei împotriva armatei române în timpul retragerii din iunie 1940.

Chiar dacă aceste acte au existat, ele fost acte individuale, comise nu doar de evrei, ci și de ceilalți locuitori ai Basarabiei, inclusiv etnici români și oricum represaliile, care echivalează cu un genocid, inclusiv femei și copii, nu-și au niciun fel de justificare, chiar după standardele anului 1941.

În plus, această justificare nu mai este valabilă pentru sudul Bucovinei și județul Dorohoi, de unde au fost deportați în masă evreii în toamna lui 1941, fără ca aceste teritorii să fi intrat sub control sovietic în 1940.

Acțiunea de “curățare a terenului” din iulie – august 1941 ca și deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi, nu a constiuit doar o răzbunare, ci a fost o acțiune plănuită de purificare etnică a României.

“Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor… și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere”, spunea conducătorul statului, generalul Ion Antonescu în ședința Consiliului de Miniștri pe 8 aprilie 1941.

“Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță…
Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă.”, declara în ședința Consiliului de Miniștri din 8 iulie 1941, adjunctul Conducătorului, Mihai Antonescu.

Pe data de 18 noiembrie 1941, guvernatorul Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu îi raporta lui Antonescu: “În Basarabia, problema evreiască este rezolvată. Se mai găsesc numai 118 evrei în ghetoul de la Chișinău, din care 53 de bolnavi în spitale. În curând, vor fi trecuți peste Nistru și aceștia”. Deci, Basarabia era, ca să folosesc un termen drag aliaților lui Antonescu, naziștii, Judenrein – adică curățată de evrei.

O soartă similară, deși nu în aceleași proporții au avut-o și evreii din Bucovina, 20 de mii dintre ei fiind salvați de la deportare de primarul Cernăuțiului, Traian Popovici, decorat post mortem după război de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim cu titlul Drept între Popoare.

În Transnistria au avut loc cele mai mari masacre, dintre care cel mai cunoscut este cel de la Odessa din 22 – 25 octombrie 1941,  când un număr de cel puțin 26 de mii de evrei au fost uciși de armata română la ordinul lui Antonescu ca represalii la aruncarea în aer a cartierului general al armatei române pe 21 octombrie 1941.

Și aici întâlnim justificări cu privire la rolul evreilor în această explozie. În fapt acesta a fost un act legitim de război, în care populația civilă evreiască din oraș nu avea nicio implicare.

“A fost un atac legitim pentru că ei au minat clădirea înainte de a evacua orașul, era vorba de fostul sediul al NKVD-ului, deci al poliției secrete sovietice și care a fost minat încă în vara anului 1941 de către trupele armatei de litoral, deci de generalul Krenov.

Nici măcar NKVD-ul nu a știut de faptul că aceasta clădire este minată. Explozibilul a fost ascuns foarte bine în subsolul clădirii, peste două tone de explozibil, racordat la un emițător radio.

Momentul în care la Sevastopol s-a primit de la șeful unuia dintre detașamentele de partizani, maiorul Badaev, conspirativ de fapt Vladiv Alexandru și Molosov, căpitan NKVD, a trimis un mesaj prin care spunea că această în clădire are loc o consfătuire a Comandamentului militar român, generalul Krenov a decis ca acest emițător radio să fie activat prin trimiterea unui mesaj și clădirea a explodat.

Deci este o acțiune subversivă, dar până la urmă legitimă pentru că și germanii au făcut așa ceva, și românii au făcut așa ceva.”, explică istoricul militar Ottmar Trașcă.

Pe cât de oribil a fost masacrul de la Odessa, el avea să fie depășit de uciderile în masă de evrei din județul Golta, de pe malul Bugului începute în decembrie 1941.

Supra-numit “Regatul Morții”, Golta era condus practic ca o feudă personală de către prefectul Modest Isopescu și adjunctul său, Aristide Pădure, doi dintre cei mai mari ucigași din istoria românilor.

Aici, în lagărele de la Bogdanovka, Dumanovka și Ahmecetka, au fost uciși între 50 și 60 de mii de evrei, de către armata română, jandarmi români și polițiști ucraineni, unii dintre ei arși de vii, majoritatea executați prin împușcare în încercarea de a stăvili epidemia de tifos exantematic, care amenința să se răspândească la est de Bug, în teritoriul administrat de germani, Reichkomissariat Ukraine.

Între timp, Antonescu ajunsese la un acord cu Hitler prin care urmau să fie deportați toți evreii din Regat și sudul Transilvaniei, restul teritoriilor aflate sub controlul României, în lagărul de exterminare de la Belzec din estul Poloniei ocupate de Germania Nazistă.

În vara lui 1942 când angajamentul militar românesc în războiul împotriva URSS ajunsese la apogeu, Antonescu s-a răzgândit și nu i-a mai predat pe evreii români naziștilor. Motivele nu au fost niciodată explicate cu exactitate, dar Antonescu fusese avertizat de aliații URSS, Statele Unite și Marea Britanie, de consecințele unui astfel de gest.

Mai mult, împotriva măsurii s-au pronunțat personalități ca Regina Elena, mama Regelui Mihai, care ar fi amenințat cu părăsirea României în caz că această deportare s-ar fi produs, fiind decorată de Yad Vashem în 1993 cu titlul Dreaptă între Popoare, precum și unii liderii politici din opoziție, cum ar fi președintele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu.

După înfrângerea militară de la Stalingrad din februarie 1943, Antonescu a renunțat la cele mai aspre măsuri împotriva evreilor și a romilor (deportați în număr de 25.000 în Transnistria în 1942 la ordinul său, dintre care 11.000 au murit), spre deosebire de aliatul său Hitler, care pe măsură ce războiul mergea tot mai rău, devenea tot mai înverșunat împotriva evreilor, ca de pildă a acelora din nordul Transilvaniei, deportați în masă după ocuparea Ungariei de către Germania Nazistă pe 19 martie 1944 sub coordonarea personală a lui Adolf Eichmann, evrei pe care liderul ungar Miklos Horthy refuzase până atunci să-i predea germanilor pentru a fi deportați în lagărele de exterminare, principalul fiind cel de la Auschwitz.

Aceste fapte sunt bine-cunoscute, ele au fost prezentate pe larg în Raportul Final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” din 2004, document oficial al statului român, dar multe dintre ele erau cunoscute încă în anii de după cel de-al doilea război mondial. În 1946 la editura Socec a apărut “Cartea Neagră: fapte și documente. Suferințele evreilor din România între 1940 – 1944.” scrisă de Matatias Carp, în care sunt menționate multe dintre cele incluse în raportul Comisiei Wiesel după aproape 60 de ani mai târziu.

Raportul Comisiei Wiesel, care are 424 de pagini, se bazează pe documente preluate inclusiv din arhive românești și ajunge la concluzia ca regimul Antonescu este responsabil de moartea a 280 – 380 de mii de evrei și 11 mii de romi.

Și totuși, menționarea acest fapte și cifre, produce iritare, uneori indignare printre numeroși români. De ce oare?

În primul rând necunoașterea unor realități istorice ascunse de regimul comunist timp de 45 de ani și apoi de revenirea discursului naționalist după căderea lui Ceaușescu în 1989.

În al doilea rând, mulți asociază Holocaustul din România cu o culpabilizare a poporului român, când de fapt Raportul Comisiei Wiesel atribuie clar responsabilitatea regimului Antonescu, atât celui național-legionar din septembrie 1940, cât și celui de după eliminarea Mișcării Legionare de la putere în ianuarie 1941.

În al treilea rând, mulți au în imagine pe Ion Antonescu eliberatorul teritoriilor ocupate de sovietici în 1940 și nu se arată prea interesați de soarta evreilor și romilor uciși ca urmare a măsurilor dictate de autoproclamatul Conducător al României.

Anii 1941 și 1942 au fost cei mai sângeroși din istorie nu doar pentru evreii și romii din România, dar și pentru etncii majoritari români, care au pierit cu sutele de mii pe frontul de est într-o campanie militară în care armata română, prost pregătită pentru un astfel de conflict gigantic, a fost aruncată în luptă de Antonescu alături de Germania Nazistă, fără niciun fel de garanții din partea lui Hitler.

Antonescu este un criminal de război condamnat în 1946, la fel ca alți aliați ai lui Hitler, ca Ferenc Szalasi, Ante Pavelic, Jozef Tiso, Philippe Petain, Pierre Laval, Vidkun Quisling sau Anton Mussert, unii dintre ei judecați în țări ocupate de sovietici, ca România, dar alții în state democratice ca Franța, Norvegia sau Olanda.

Iar pentru cei care obiectează la corectitudinea procesului lotului Antonescu din 1946, le reamintesc că în 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat, în condiții de democrație, decizia Tribunalului Poporului, o instanță dominată de comuniști.

Cultul lui Antonescu precum și negarea Holocaustului au fost incriminate în 2002 prin Ordonanța de urgență 31, adoptată de guvernul condus de Adrian Năstase în perioada în care România era candidată la aderare la Uniunea Europeană și NATO și care a rezultat într-o singură condamnare în justiție pentru astfel de infracțiuni – Vasile Zărnescu în februarie 2021.

Este probabil un alt motiv de iritare pentru cei care consideră că acest act normativ reprezintă o încălcare a dreptului la liberă exprimare. Ei bine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în două cazuri în 2003 și în 2019 că negarea Holocaustului nu se poate bucura de protecția la liberă exprimare, fiind de fapt incitare la ură, iar aceste decizii fac parte și din dreptul intern românesc. Cei care neagă Holocaustul, unul dintre cele mai cercetate evenimente din istoria omenirii, nu o fac din respect pentru adevărul istoric, ci din ură pentru evrei, romi sau alte grupuri etno-sociale nimicite de naziști și aliații lor în timpul celui de-al doilea război mondial.

Dar până la urmă, de ce ar trebui să ne pese de Holocaustul din România? În fond sunt alte lucruri mai importante și mai apropiate care nu au fost elucidate, cum ar fi de pildă adevărul despre evenimentele din decembrie 1989.

Ce trebuie spus aici este că fără asumarea sau recunoașterea trecutului istoric, fără delimitarea de crimele trecutului, în acest caz ale celui fascist, pe lângă cel comunist, nu se poate construi o democrație veritabilă și durabilă.

Antonescu a fost în fruntea unui regim totalitar, la fel de funest ca și cel comunist și chiar dacă acesta a durat doar patru ani a lăsat în urmă aproape un milion de morți, o România înfeudată URSS, care a impus un regim comunist în țara care a fost principalul aliat pe frontul de est al Germaniei Naziste timp de trei ani.

Evreii din România practic au dispărut, majoritatea emigrați în Israel, chiar în anii de debut ai regimului comunist pe care chipurile tot ei l-ar fi adus, potrivit antisemiților de serviciu și pe care l-au respins dintru început.

Cei pe care îi irită menționarea Holocaustului din România ar trebui să-și pună următoarea întrebare: le-a fost mai bine românilor când evreilor le-a fost rău? Ce a câștigat România de pe urma Holocaustului? Și este o Românie de azi fără evrei, pe care și-a dorit-o Antonescu și pe care au realizat-o comuniștii, o țară mai bună decât cea cu evrei?