De ce nu s-a înființat un stat arab palestinian alături de statul Israel? Vina inițială aparține arabilor (OPINIE)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Recent numeroase țări au recunoscut statul Palestina, deși noțiunea de “stat” în acest caz e o pură abstracție, cu Cisiordania ocupată de Israel și cu Fâșia Gaza în bună măsură ruinată.

Frontierele virtuale recunoscute pe plan internațional ale acestui stat palestinian datează din anul 1949 când a luat sfârșit primul război arabo-israelian, când Israelul a încheiat armistiții cu patru state arabe.

Voi reveni la anul 1949, dar mai întâi câteva considerații asupra istoriei numelui “Palestina”. Cunoscut din secolul XII î.d. Hr și menționat și în Biblia ebraică cu referire la un trib numit “filisteni”, el a fost menționat în această formă de istoricul grec Herodot în secolul V î.d. Hr ca “district al Siriei numit Palaistinê”.

Termenul “Palestina” a fost folosit oficial pentru prima oară de romani, începând cu anul 135 d. Hr, numind teritoriul cunoscut până atunci ca Iudeea (colonie romană din 63 î.d. Hr), “Siria Palestina”. În 132, după decizia împăratului Hadrian de a denumi Ierusalimul Aelia Capitolina, transformat în așezare păgână, a izbucnit a doua revoltă anti-romană a evreilor care populau în majoritate Iudeea (prim fusese cea din 66 – 73, în timpul căreia fusese distrus templul de la Ierusalim). Revolta condusă de Bar Kochba (ucis în 135) și majoritatea evreilor expulzați din Iudeea. Termenul a continuat să fie utilizat de Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de răsărit), arabi musulmani (care au ajuns acolo în 637 la peste 1.500 de ani după primii evrei) și otomani (după 1516).

După o scurtă perioadă de dominație creștină, timp de un secol după cucerirea Ierusalimului (Prima Cruciadă, 1099), musulmanii (arabi și apoi otomani) au deținut Palestina până în 1917 – 1918, când în urma victoriei în primul război împotriva Imperiului Otoman, Imperiul Britanic a preluat controlul Palestinei, oficial mandatul colonial fiindu-i atribuit de Societatea Națiunilor în 1922. În următorii 25 de ani TOȚI locuitori Palestinei mandatare, fie arabi, fie evrei, au fost cunoscuți drept “palestinieni”.

După cel de-al doilea război mondial și înființarea Organizației Națiunilor Unite, pe fondul luptei pentru autodeterminare, atât a arabilor cât și a evreilor din Palestina mandatară, Imperiul Britanic a anunțat că se va retrage din acel teritoriu. Ca urmare, pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU a adoptat planul de partiție al Palestinei, prin rezoluția 181/II, care crea un stat evreiesc (ulterior denumit Israel), un stat arab (nicidecum “palestinian” și un teritoriu sub mandat internațional care îngloba Ierusalimul și suburbiile sale.

Chiar a doua zi a izbucnit războiul civil între evreii și arabii din Palestina, când cinci evrei au fost uciși într-un autobuz la Lod (Lydda) de către arabi, pe fondul respingerii vehemente a partiției de către Liga Arabă, care voia ca întreaga Palestină să revină arabilor. Evreii au acceptat planul de partiție.

Războiul civil arabo-evreiesc din Palestina, cu violențe și purificări etnice de o parte și de alta, a continuat până la retragerea trupelor britanice, programată pentru 15 mai 1948. Pe 14 mai 1948 statul Israel și-a declarat independența, iar a doua zi armatele a cinci state arabe – Egipt, Transiordania (ulerior Iordania), Siria, Liban și Irak – au lansat un război cu intenția declarată de distrugere a noului stat.

Războiul a durat cu întreruperi până pe 7 ianuarie 1949, când a fost declarată o încetare a focului, urmată de armistiții încheiate de Israel cu Egiptul (24 februarie 1949), Libanul (23 martie 1949), Transiordania (3 aprilie 1949) și Siria (20 iulie 1949).

Israelul nu numai că a supraviețuit ca stat atacului concertat al celor cinci state arabe, dar în urma victoriei militare și-a extins teritoriul de la 56% prevăzut în planul de partiție la 77% post armistiții. Acele frontiere din 1949 sunt de fapt frontierele recunoscute pe plan internațional până în ziua de azi ale Israelului. Ele includ partea de vest a Ierusalimului, care a fost declarat capitala Israelului printr-un vot al Knessetului (parlamentul unicameral al Israelului) la 23 ianuarie 1950.

Dar ce s-a întâmplat cu restul de 23% din teritoriul Palestinei mandatare după 1949? Cisiordania și Ierusalimul de est au fost ocupate de armata iordaniană, cea mai bine echipată dintre armatele statelor arabe (și instruită de britanici). Pe 24 aprilie 1950 parlamentul Iordaniei a declarat anexarea acestor teritorii, stârnind furia Ligii Arabe, care nu a recunoscut-o. Pe plan internațional doar Marea Britanie, Irakul și Pakistanul au recunoscut anexarea.

Fâșia Gaza a fost ocupată de Egipt care a înființat acolo un “Protectorat asupra Întregii Palestine”, în fapt un stat clientelar.

În niciun moment, între 1949 și 1967, nu a fost vorba de înființarea unui stat arab palestinian în frontierele recunoscute internațional până astăzi – Cisiordania cu Ierusalimul de est și Gaza. Chiar și după crearea Organizației pentru Eliberarea Palestinei în 1964 nu s-a trecut la o astfel de măsură. Nu doar pentru că statele arabe care controlau teritoriile respective nu s-au înțeles, dar mai important la acel moment consensul arab era nerecunoașterea statului Israel și de fapt intenția distrugerii sale.

În 1967 a avut loc Războiul de Șase Zile, încheiat din nou cu victoria Israelului, care a ocupat Cisiordania, Gaza, Înălțimile Golan (de la Siria) și Peninsula Sinai (de la Egipt). Israelul a înființat colonii evreiești în Cisiordania, Gaza (de unde s-a retras în 2005) și Podișul Golan și s-a retras din Sinai în 1982. În 1980 Knessetul a declarat Ierusalimul unificat capitala statului Israel.

După 1948 circa 700.000 de arabi au devenit refugiați de pe teritoriul Palestinei mandatare, mulți dintre fiind convinși de propaganda arabă că se vor întoarce la casele lor imediat după distrugerea statului Israel. Astăzi se estimează că numărul urmașilor lor se ridică la șase milioane. În statul Israel au rămas în 1948 circa 160.000 de arabi, care au devenit cetățeni israelieni cu aceleași drepturi ca și evreii, iar astăzi numărul lor se ridică la peste două milioane, 20% din populația totală.

În același timp, după 1948 circa 850.000 de evrei din statele arabe – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Liban, Siria, Liban, Irak și Yemen au fost nevoiți să emigreze ca să scape de persecuții sau chiar ca să scape cu viață. Majoritatea au ajuns în Israel unde multă vreme au fost tratați ca cetățeni de categoria a doua de către elita așkenază (de origine europeană). Astăzi acești evrei și urmașii lor (sefarzi/orientali) sunt majoritari printre evreii din Israel.

Organizația pentru Eliberarea Palestinei a renunțat declarativ de la distrugerea statului Israel în 1988, an în care Iordania a renunțat la orice pretenții teritoriale asupra Cisiordaniei și a Ierusalimului de est.

Se pune întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă statele arabe și arabii din Palestina mandatară ar fi acceptat partiția din 29 noiembrie 1947, pe care evreii au acceptat-o? Sau ce s-ar fi întâmplat dacă în 1949 statele arabe (care în continuarea visau la distrugerea statului Israel) ar fi acceptat să înființeze statului arab palestinian în teritoriile Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de est) și Gaza, recunoscute pe plan internațional, care nu se aflau la acea vreme sub controlul Israelului? Ce s-ar fi întâmplat dacă războaiele arabo-israeliene din 1967 și 1973 nu ar fi avut loc? Sau dacă la negocierile de la Camp David în 2000 liderul palestinian ar fi acceptat propunerile negociate de președintele SUA Bill Clinton și acceptate de premierul Ehud Barak?

Dar așa cum arată istoria, arabii (unii dintre ei) nu ratează nicio ocazie să rateze o ocazie istorică atunci când e vorba să facă pace cu Israelul.

P.S. Acesta rămâne un articol de opinie, în pofida multitudinii de informații incorporate. Și încă ceva: un singur articol nu poate cuprinde întreaga istorie a conflictului asuora teritoriului delimitat de mandatul britanic asupra Palestinei (1922 – 1948) sau a Orientului Apropiat din ultimul secol.