G4Media.ro

De ce a eșuat reforma universitară și ce se poate face –…

De ce a eșuat reforma universitară și ce se poate face – cercetătorul Virgil Iordache

Articol semnat de Virgil Iordache, profesor și cercetător la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Analiza trimisă Edupedu.ro:

Reforma universitară din România a eşuat datorită scientismului reducționist pe care s-a bazat. Lipsa de rezonabilitate a acestor oameni dă apă la moară mediocrilor și impostorilor. Diferența pe scurt dintre un om de ştiinţă scientist și un om de știință mediocru e că primul are o problemă ontologică, iar celălalt are una epistemică.

O analogie ar fi că scientistul gândeşte în 3D când ar trebuie să gândească în 45D (într-un spaţiu cu 45 de dimensiuni), adică reduce 42 de variabile despre care nu a măsurat nimic niciodată la ce ştie şi a măsurat, cele trei. Şi nu doar le reduce explicativ, acceptând că ele există, asta aş numi scientist rezonabil, ci prin reducere le neagă existența, va spune că nu există acele 42, că toată gândirea comună e naivă, libertatea o iluzie, viața metabolism, etc. Scientistul pur sânge nici măcar nu apucă să aibă o problemă epistemică, să cunoască ceva cu o modalitate greșită, fără susținere, fără întemeiere. N-ai cum să-i scoți din mentalitatea lor pentru că țin cu dinții, firesc, de propria identitate, sunt angrenați într-un mod de viață din care nu se poate ieși ușor.

Omul de știință mediocru are o problemă de construire a autorității în fața altora, va apela excesiv la autoritatea externă (a zis cutare, citări şi iar citări, etc), în loc să susţină ceva din măsurătorile şi gândirea proprie discutând rezultatele proprii în comparaţie cu ale altora, aşa cum cere metoda standard ştiinţifică pentru validarea colegială. În ştiinţa serioasă este foarte greu să faci legătura între măsurători şi gândirea proprie, necesită cunoştinţe de proiectare a cercetării, o bucătărie tehnică enormă. Omul de ştiinţă mediocru a apucat să intre în pâine, în job, nu poate atrage sau nu mai crede că poate atrage resurse pentru ştiinţă, şi vrea şi el un locşor şi un pic de respect de la semenii care nu sunt oameni de ştiinţă. Poate fi recuperat prin roluri în echipe în care îi pui în valoare un aspect tehnic pe care îl ştie şi îl respecţi sincer pentru ce face. Pentru un creştin e foarte simplu, e în firea lucrurilor. Pentru excelenţii care au ajuns scientişti e de neconceput, mediocri trebuie eliminaţi din sistem.

Scientistul pur sânge e un pericol social, scoate ceva de genul planului de la Institutul Balş, nu pricepe că oamenii au drepturi, ei sunt doar pacienţi pentru care el e medic şef. Tot comunismul e bazat pe scientişti care oferă legitimare. Omul de ştiinţă mediocru e un pericol social numai când sunt mulţi şi se validează unii pe alţii ca excelenţi distrugând capitalul simbolic al titlurilor, premiilor, etc. La noi omul de ştiinţă mediocru a devenit un astfel de pericol.

N-ai cum să dizloci un sistem universitar dominat de oameni de ştiinţă mediocri punând la butoane un scientist, sari din lac în puţ. E nevoie de oameni de ştiinţă responsabili, cu capul pe umeri, care să înţeleagă întreg peisajul cunoaşterii, de la fizică la teologie, zonele de competenţă, funcţiile diferitelor feluri de cunoaştere, şi cum se crează structuri instituţionale care ţin sub control fenomenele sociale din domeniu, goana după bani, poziţii şi putere de care nici cei din universităţi nu sunt străini. Orice ştiință care primeşte prea multă atenție tinde spre autoritarism şi monopol epistemic, spre putere politică.

Universitățile de vârf au nevoie structural, obligate prin lege, de programe “mission oriented”, transdisciplinare, de formare a resursei umane şi cercetare avansată finanțate cu 30-40% din bugetul alocat de minister. Cu asta scientiştii se vor aşeza în poziții mai rezonabile din rațiuni economice, pentru că de ei nu scăpăm, adesea sunt buni oameni de ştiinţă, dar nemulţumiţi de ce le oferă statutul de om de ştiinţă, le place prea puţin ştiinţa lor.

Am spus programe transdisciplinare, dar nu mă refer la orice fel de transdisciplinaritate. Mai există categoria de oameni de ştiinţă care pot genera dificultăţi sistemice, aflaţi în opoziţie cu cei scientişti, şi anume cei care politizează ştiinţa. Dacă scientiştii ar avea o claritate ontologică, fie ea şi improprie, aceştia refuză orice claritate, totul de relativ şi de pus în discuţie. Pentru ei, ştiinţa trebuie să fie mai mult decât o descriere a obiectelor şi proceselor din diferite domenii ale lumii, cu posibilitatea apoi de a folos în scop aplicativ în funcţie de oportunităţi cunoaştere. Lor nu le convine că lumea nu e mai bună decât este, că progresăm prea lent, că există nedreptate, etc. Lor nu le place că durează prea mult până când ştiinţa serioasă duce la un efect în schimbarea vieţii oamenilor, că politicienii uneori ignoră rezultatele ştiinţifice. Adesea nu sunt oameni de ştiinţă prea performanţi, se simt umiliţi de cei performanţi şi compensează prin activism politic. Ei cred că în fişa postului de om de ştiinţă intră şi să salveze omenirea, că omul de ştiinţă e un fel de guru, că experţii trebuie să spună cum să arate viitorul, dincolo de prognoze serioase instituţionalizate în afara cercului stric ştiinţific, au viziuni pe multe decenii, sute de ani, văd cum au văzut Marx şi Engels, doar că puţin diferit. Drept urmare, postulează că între cunoaştere ştiinţifică şi acţiune trebuie făcută o legătură directă, că toate trebuie puse la un loc, fără separări instituţionale clare, fără delimitări de responsabilităţi, fără legitimare politică democratică a ce propun pentru binele omenirii pe care îl vor ei. Vor să ajungă direct la butoane cu arderea etapelor procedurale dintr-o democraţie şi numesc asta o abordare dincolo de disciplinele ştiinţifice, un mod nou de a face ştiinţă, o ştiinţă transdisciplinară, fără discipline. Ce rost are să mănânci felul 1 (cercetare fundamentală), felul 2 (cercetare aplicativă) şi desert (asistarea deciziilor), cu tacâmuri şi farfurii diferite, cu şerveţel, etc, când poţi să le amesteci de la început într-un castron mai mare şi să ai un singur fel, pentru că oricum vor fi aşa şi şi în stomac ? E mai bine aşa, pentru că şi digestia are loc mai repede, că să urmăm pe Mark Twain din cartea sa despre Hucklebery Finn. Din fericire acest mod de “rezolvare” e marginal şi nu va fi acceptat de mai nimeni. Fenomenul respingerii se explică uşor ştiinţific: există o cultură preexistentă, există un parcurs istoric, o tradiţie, instituţii în uz, nişte proceduri şi metode cu rezultate nu perfecte, dar testate, validate, care opun rezistenţă prin oamenii care au interese legate de ele, şi care domină numeric.

 

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

2 comentarii

  1. Articolul e prea tehnic scris pentru mare majoritate,dar scoate bine in evidenta tarele învățămîntului universitar din Romania.
    Curatenia care trebuie facuta este de mare anvergură,sunt prea multi impostori in universitati care si-au luat titlul de doctor.
    Nu vad persoana (ministrul) care sa faca acest lucru.

  2. Scientistul fata in fata cu omul de stiinta mediocru sau falsul om de stiinta ce are totusi atribuita legal aceasta calitate . Observam imediat cum toti cei amintiti de text si cu usoara mea adaugire ,sunt parte comuna si isi desfasoara activitatea ca parte a unui sistem . Nu ii putem desparti, noi cei din afara sistemului , singura despartire , singura modalitate de a le afla locul in sistemul unde isi desfasoara munca , functie de valoarea fiecaruia ,este doar propria lor departajare . Scientistul , omul de stiinta mediocru sau acel fals om de stiinta ,isi cunosc fiecare masura propriei valori . Marea problema apare atunci cind aceasta departajare este tacit sustinuta si aprobata de forma -merge si asa – de toti membrii unei colectivitati stiintifice sau cind ei ajung sa se supuna unei decizii exterioare, administrativ singulare , si uneori gresit exprimata . Compromisul intelectual este forma cea mai nociva indiferent unde apare el in societate . De aici si nevoia de respectare a valorii fiecaruia dintre noi acolo unde se afla .

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.