Cum ar putea Rusia să mai controleze Europa de Est?

În 2014, după ce a anexat Crimeea și teritorii ale provinciilor Luhansk și Donețk, Rusia ocupa 7% din teritoriul Ucrainei. În primăvara anului 2025, în jur de 20% din Ucraina este ocupată de trupele Moscovei. Între provinciile revendicate de președintele Vladimir Putin (Luhansk, Donețk, Herson și Zaporojie), niciuna nu este în întregime sub controlul Rusiei, la mai bine de trei ani de la declanșarea războiului. În plus, trupele ucrainene sunt prezente din vara anului 2024 în provincia rusă Kursk iar, recent, au început să ocupe o alta, Belgorod.

Nu puține sunt declarațiile și ipotezele de lucru referitoare la o retragere militară a SUA din Europa și la o „înțelegere” ruso-americană referitoare la cedarea către Kremlin a Europei de Est. Pe fondul unei deschideri a Administrației Donald Trump pentru discuții și negocieri cu președintele Vladimir Putin, în vederea obținerii unei „păci”, au apărut temeri că SUA ar putea ceda autoritatea pe care o deține în Europa de Est și ar înceta sprijinul militar temeinic pentru Ucraina. Aceasta ar privi instituirea de „sfere de influență” în Europa și o extindere teritorială a Rusiei pe litoralul Mării Negre, care să includă Odesa și Gurile Dunării. Adică exact la frontiera cu România.

Rusia vrea. Dar poate?

Cum a putut Rusia să controleze Europa de Est?

Percepția majorității locuitorilor din Europa de Est despre securitatea lor națională și despre relațiile cu Rusia este modelată de trei evenimente majore ale secolului trecut: Protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, din 1939, înțelegerea din 9 octombrie 1944 dintre Churchill și Stalin referitoare la împărțirea provizorie a sferelor de influență în Europa și prăbușirea regimurilor comuniste, implicit retragerea trupelor sovietice, la sfârșitul anilor 1980- începutul anilor 1990.

Toate au legătură cu agresiunea militară rusă.

Unele state, precum Polonia, au fost desființate de Rusia (sau URSS), în alianță cu alte puteri, de patru ori în 150 de ani. Altele, precum Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda, tinere republici independente în 1917-1918, au fost atacate de Stalin în 1939-1940 și anexate sau ținute sub strictă supraveghere a politicilor interne, cum a fost Finlanda după 1945. Teritoriile românești au cunoscut nu mai puțin de 12 intervenții militare rusești, începând cu 1735. Ultima ocupație, sovietică, a durat 14 ani, din vara anului 1944 și până în 1958. Ungaria, în 1956, și Cehoslovacia, în 1968, au fost invadate de Armata Roșie deși erau regimuri comuniste totalitare, fără pretenții de a ieși de sub tutela Kremlinului. Apoi, în anii 1990-2000, pe teritoriile Republicii Moldova și Georgiei au apărut mai multe„republici”, finanțate, sprijinite și recunoscute doar de Kremlin.

Această memorie istorică nu poate fi ștearsă în niciuna dintre capitalele Europei de Est.

În perioada dintre cele două Războaie Mondiale (1918-1939), statele Europei de Est au beneficiat de o perioadă insuficientă pentru a-și consolida identitățile, instituțiile și armatele. Cele mai multe dintre ele abia se desprinseseră din imperiile moarte la sfârșitul Primului Război Mondial. Altele, precum România, s-au luptat cu slăbiciuni instituționale și cu amenințări la adresa unei democrații instabile.

Politicile interne ale statelor Europei de Est s-au construit pe ideea apărării în fața pericolelor externe dar, în fond, ele erau reacții de frică, fie față de Germania nazistă, fie față de Uniunea Sovietică.

Ideologii antisemite, naționaliste sau de-a dreptul rasiste au fost construite și promovate în argumentarea independenței și a statalității. Economiile est-europene, deși mai atrăgătoare decât cea sovietică, erau departe de a fi  modele de dezvoltare armonioasă, erau puțin modernizate și fără racorduri importante la piețele mondiale.

Între statele Europei de Est, după 1918, au existat nenumărate rivalități, competiții pentru influență și chiar conflicte militare. Politicile regionale aveau la bază proiectul războiului, fie local, fie general, continental. Un consens între aceste state insignifiante în sistemul de relații internaționale a fost imposibil de obținut iar de aceste neînțelegeri au profitat din plin fie Germania lui Hitler, fie Uniunea Sovietică a lui Stalin. Lipsite de alianțe strategice eficiente și de modele instituționale atrăgătoare, statele Europei de Est s-au prăbușit după două decenii de la Primul Război Mondial în dictaturi sau au devenit în anexe ale Berlinului sau Moscovei.

Uniunea Sovietică a lui Lenin și Stalin, până în anii 1940, a fascinat o parte a societăților est-europene prin propunerile ideologice mincinoase răspândite prin presă sau de elite intelectuale și politice. Egalitatea socială promovată de la Kremlin, întărirea autorității statului, instituții puternice, chiar dacă totalitare, legi aplicate fără excepții, lideri care luau decizii rapide erau modele care au captivat o parte a decidenților Europei de Est, în special în anii 1930. Fascinația pentru nazism, comunism sau fascism a cuprins toate aceste state și, toate, au sfârșit prin a-și pierde fie statalitatea, fie libertatea.

Frica de Kremlin a stat la baza tuturor politicilor interne și externe ale țărilor din Europa de Est în 1939-1940.

Atacată de naziști și sovietici, Polonia a cedat în câteva săptămâni de război, în septembrie 1939. Hitler și Stalin și-au împărțit țara și au semnat un tratat de frontieră care a a oficializat dispariția statului polonez. Moscova a ocupat statele baltice în câteva ore, în iunie 1940, înainte de a le anexa. La rândul ei, România a cedat Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța în urma unui ultimatum, în iunie 1940, fără o minimă rezistență militară în fața armatei lui Stalin. Uniunea Sovietică a profitat de starea de slăbiciune a clasei politice și de frica instituțională față de comunism.

Când s-a făcut „împărțirea” Europei de Est, în 1944-1945, a fost foarte facil pentru Moscova să obțină aproape întreaga regiune. Încă din 1939-1940 în această jumătate de continent fie nu mai existau state (Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Lituania, Letonia, Estonia), fie ele deveniseră sateliți fără pretenții ai lui Hitler (România, Ungaria, Bulgaria). Cele mai multe cunoscuseră distrugeri fără precedent, cum ar fi Polonia sau Ungaria, altele nu mai aveau armate naționale și nici guverne și autorități în interior, iar unele, așa cum a fost cazul Lituaniei, Letoniei și Estoniei, au devenit pur și simplu republici sovietice în componența URSS. Rezistența la ocupația sovietică nu a fost nici de durată, nici militară pe un termen mai lung. Și aceasta pentru că societățile Europei de Est nu își doreau o revenire la epoca și regimurile existente între cele două Războaie Mondiale. Ele, regimurile acestea din perioada 1918-1939/40, au devenit în timp acceptabile numai prin comparație cu totalitarismul comunist.

Cum ar mai putea azi Rusia să controleze Europa de Est?

Europa de Est nu mai are cum să intre efectiv într-o sferă rusească de influență dintr-un motiv simplu: Rusia nu mai poate, chiar dacă ar vrea.

Pentru imensa majoritate a locuitorilor Europei de Est, astăzi Rusia nu mai reprezintă niciun fel de tentație sau model de civilizație. Apartenența la Uniunea Europeană, cu libertățile de mișcare și de muncă, precum și umbrela de securitate a NATO au modificat radical opțiunile claselor politice și societăților acestor țări. Ele privesc mai degrabă spre Occident și cu precădere spre America decât spre trecutul traumatic rusesc care amintește de ocupație, lipsuri, restricții și înapoiere. Mirajul comunismului, al „lumii noi” egalitare a dispărut, ideologia radicală de stânga devenind mai degrabă relicvă decât partid parlamentar. „Lumea rusă”, izolată și sancționată, fără oportunități reale de mișcare și opțiuni libere, nu este un model ci doar o lozincă politică pentru a combate establishment-ul, „sistemul”, cum se numește acum în România.

Generațiile mai tinere est-europene sunt mai aplecate spre o „înțelegere” a lumii ruse și a politicilor Moscovei, în lipsa unei educații adecvate și a edulcorării de către diverse instituții, inclusiv de către Biserica Ortodoxă, a regimului comunist. Influența rusă în regiune se manifestă, ca și în 1918-1939, tot prin ideologie, de data aceasta religios-conservatoare, cu montări spectaculoase de scenarii privind anularea identității ortodoxe, a eliminării „familiei tradiționale” sau a scoaterii din memorie a „vremurilor tihnite”, afișate pe rețelele sociale și care întotdeauna corespund perioadei totalitare a anilor 1960-1980. O parte a marginalilor est-europeni, între care se regăsesc și tineri aflați în pragul carierelor profesionale, acceptă argumentele oferite de vectorii de influență ai Kremlinului. Acolo unde o educație solidă prezintă memoria Rusiei în întreaga sa manifestare, ca în Polonia sau statele baltice, Moscova abia reușește să se facă auzită, nu și prezentă. Dar există și spații precum România, Bulgaria sau Ungaria unde poveștile ruse au ceva mai mult succes între tineri, dovadă a instituțiilor fragile de educație și a eforturilor reduse ale clasei politice de a sancționa propaganda străină și invitațiile explicite la celebrarea totalitarismelor.

Rusia nu mai poate înfrânge o regiune întreagă, ca în 1944-1945, chiar dacă beneficiază, aproape peste tot în aceste state, de partide politice, lideri și intelectuali care sprijină Kremlinul și strategiile sale. Formațiunile politice sprijinite de Rusia- direct sau prin intermediari- nu pot decide schimbări majore de orientare strategică iar liderii binevoitori Kremlinului, așa cum cum sunt prim-miniștrii ungar Viktor Orban sau slovac Robert Fico au rămas la stadiul de retorică anti-europeană și la șicanări continue ale politicilor. Nici veteranul Orban și nici aliatul său, Fico, nu și-au propus- și nici nu ar reuși- o retragere a țărilor lor din Uniunea Europeană sau din NATO pentru a se alătura Rusiei.

Economiile Europei de Est sunt mai dinamice și produc mai multă bogăție decât cea a Rusiei. Pentru prima dată în istorie, toate statele foste comuniste care aparțin astăzi Uniunii Europene o duc mai bine financiar decât locuitorii Rusiei: Produsul Intern Brut pe locuitor al României a depășit în 2020 pentru prima dată în istorie pe cel al Rusiei. Pentru 2024, estimările sunt și mai bune, în contextul în care Kremlinul cheltuiește enorm pentru a menține sub control teritoriile ocupate din Ucraina: 20.142 dolari/locuitori pentru România și abia 13.739 dolari/locuitor pentru Rusia.

Instituțiile Europei de Est sunt astăzi mult mai eficiente, mai transparente și mai robuste ca niciodată în istoria regiunii. Chiar dacă există corupție, ea este un fenomen în general gestionat de justiție și de politic în comparație cu situația din Rusia. Alegerile sunt libere și transparente în întreaga regiune (cu excepții precum Serbia) și nu există niciun lider permanentizat la putere de decenii, cum este cazul președinților rus Vladimir Putin sau belarus Aliaksandar Lukașenka. Chiar dacă est-europenii exprimă nemulțumiri la adresa ofertelor electorale, la lentoarea punctuală a proceselor judiciare sau la adresa administrației centrale sau locale, toate acestea rămân mai degrabă comparabile cu sistemele occidentale decât cu modelul cleptocratic și autoritar din Rusia.

Desigur, proiectul major al Rusiei la Marea Neagră și în regiunea învecinată din Europa de Est ar fi recuperarea Odesei, a Gurilor Dunării, a influenței în Republica Moldova pentru ca, mai apoi, să intre ca decident în România și Bulgaria.

Cum ar putea Rusia, chiar și utilizând forța armată, să mai poată stăpâni societăți cu memorie anti-rusă și care au prins gustul confortului liberal occidental? După trei ani de la declanșarea agresiunii contra Ucrainei, o țară care până în 2014 și 2022 nu era atât de ostilă Moscovei precum cele din Europa de Est, Kremlinul nu a obținut o victorie majoră. Rusia nu a ocupat nici Kievul, nu a schimbat regimul politic ucrainean, nici nu a anulat sprijinul european și al NATO pentru președintele Volodimir Zelenski. Cum ar putea această Rusie să schimbe voința unei societăți precum cea din Polonia sau cele din statele baltice?

Când Rusia a anexat Crimeea, în 2014, Polonia avea abia a noua armată a alianței NATO. La începutul anului 2025, autoritățile de la Varșovia gestionează a treia armată a alianței nord-atlantice, după cele ale SUA și Turciei, însumând peste 200.000 de soldați și ofițeri. Bugetul polonez al apărării s-a triplat în acest deceniu de război al Rusiei, cheltuindu-se peste 35 miliarde dolari. Doar state occidentale precum Marea Britanie sau Franța au cheltuit mai mult. Tot recent, Polonia a cerut înzestrarea armatei sale cu arma nucleară, pentru a preveni amenințările Kremlinului în regiune.

Chiar dacă se vorbește puțin și discret despre acest lucru, războiul naval din Marea Neagră a fost câștigat, până acum, de Ucraina. După ce au pierdut litoralul Mării de Azov, trupele ucrainene au lichidat ocupația rusă în Insula Șerpilor încă din 2022 și au scufundat mai toate navele-amiral ale flotei ruse din Crimeea. Astăzi, Rusia nu mai dispune de multe resurse pentru a răsturna realitatea de pe litoralul Mării Negre, în lipsa unei flote puternice și a unei capabilități sporite. A ajunge, deci, la Odesa și Gurile Dunării ar fi pentru Kremlin un efort foarte mare.

Cum și de ce ar ceda vreunul dintre statele Europei de Est, apărate de politicile Uniunii Europene dar și de alianța NATO, în fața unei agresiuni? Pentru ce ar renunța locuitorii acestor țări la prosperitate, la instituțiile libere, la statul care a mers parcă mai bine ca niciodată în istoria atât de complicată a acestei regiuni? Cum ar putea Rusia să înfrângă și, apoi, să controleze state precum Polonia, Cehia, Lituania sau chiar România?

Frica, cea care a decis relațiile dintre Stalin și țările vecine în anii 1930-1940, nu mai este un sentiment generalizat în zilele noastre, chiar dacă există percepții sociale care ar putea dovedi contrariul. Europa de Est, după 1990, a devenit un consens politic, militar și diplomatic fără precedent în istorie. Vectorii strategici ai acestei jumătăți răsăritene a Europei sunt temeinic anti- ruși și pro-occidentali. Iar o modificare, fie și prin agresiune militară provocată de o posibilă retragere americană, este aproape imposibilă. Rusia ar vrea, dar nu mai poate.