Corectitudinea politică: Marea Britanie comparativ cu SUA /  În Regat încă mai poți spune cam tot ce vrei, însă în unele părți ale Americii liberale reprimarea exprimării a luat o întorsătură întunecată

Când m-am mutat la o universitate americană, în 1993 (dar tot pare c-a fost săptămâna trecută), am ajuns acolo cu tentația britanică de a-i lua peste picior pe acei americani lipsiți de umor.

Mai exact, mă aflam în căutarea unor exemple absurde ale unei noi mode americane despre care citisem și care se chema „corectitudine politică” – a le spune oamenilor grași „provocați orizontal”, celor scunzi „provocați vertical”, etc.

Asemenea rețineri erau complet absente la universitatea mea britanică, unde „Băi lache!” trecea drept o replică hazlie.

(articol preluat din The Financial Times, via Rador)

Dar, spre surpriza mea, am descoperit că-mi place corectitudinea politică americană. Americanii cu care m-am împrietenit aveau simțul umorului. Numai că nu foloseau insulte etnice ori sexiste pe post de recuzită satirică.

De atunci, corectitudinea politică a evoluat atât în Regatul Unit cât și în SUA. În Regat – și Europa de Vest în general – s-a ajuns gradual la ceva similar cu versiunea de corectitudine politică din SUA anului 1993: acum se ripostează la insultele la adresa minorităților.

Între timp însă, în segmentul liberal de stânga din SUA a prins rădăcini o formă extremă de corectitudine politică – haideți să-i spunem „reprimarea exprimării”. Ea reverberează mult dincolo de lumea universitară, jurnalistică și a editurilor și a contribuit probabil la alegerea lui Donald Trump.

În prezent mini-războaie culturale ritualizate pe tema reprimării exprimării punctează discuțiile la nivel național din America. Cel mai nou scandal a fost provocat de romanul „American Dirt” [„Mizerie Americană”] de Jeanine Cummins, despre mexicanii care se refugiază în SUA. Atacatorii lui Cummins o acuză că vehiculează stereotipuri despre mexicani și au afirmat că o persoană albă oricum nu are dreptul de a scrie despre Mexic.

Scriitoarea americană de origine mexicană Myriam Gurba a calificat-o pe Cummins drept „cineva care vrea să ne uzurpe vocea”, fiindcă, evident, toți mexicanii nu vorbesc decât cu o singură voce și ceea ce contează în literatură este obârșia autorului. Editura lui Cummins, Flatiron, a anulat un turneu de prezentare a cărții în SUA în urma unor „amenințări explicite la adresa librăriilor și scriitoarei”. Gurba însăși a primit ulterior amenințări cu moartea.

Bătăliile pentru reprimarea exprimării îi opun în mod tipic pe tineri de stânga împotriva unor liberali mai bătrâni. În această eco-sferă închisă, un artist care practică aproprierea culturală [„însușirea”, văzută ca jignitoare, a unor elemente dintr-o altă cultură – n.trad.] îi poate lua fața unui președinte misogin care folosește atacuri verbale rasiste. De fapt, reprimarea exprimării și ascensiunea lui Trump sunt legate.

Patru din cinci americani cred că „corectitudinea politică este o problemă în țara noastră”, conform cercetărilor făcute de More in Common, o organizație de lobby contra extremismului. „Corectitudinii politice” (prin care respondenții păreau să înțeleagă restricționarea limbajului de zi cu zi) i se opun 87% dintre hispanici și trei sferturi dintre afro-americani.

Și dacă corectitudinea politică este o problemă, Trump poate părea o soluție. Republicanii nu pot câștiga alegeri cu reduceri de impozite pentru bogați și lăsarea populației fără asistență medicală, dar le pot câștiga cu corectitudinea politică.

Nu-i de mirare că războinicii culturali europeni de dreapta fac caz de fiecare focar care chipurile mai apare și pe aici. Deși unele cazuri sunt într-adevăr reale. În Germania, la sosirea imigranților sirieni în 2015, majoritatea presei a eliminat punctele de vedere anti-imigranți din cauza tabuurilor naționale de a nu spune nimic care poate să pară rasist.

În certurile din Regat dintre transsexuali și feministele din „valul al doilea” apare frecvent reprimarea exprimării. The Daily Mail a sărit în sus de încântare în cazul lui Selina Todd, profesoară de istorie la Oxford specializată în feminism, după ce ea și-a adus agenți de pază la cursuri în urma amenințărilor primite de la activiști transsexuali.

Londra, orașul european cu cele mai mari influențe americane, are enclave de reprimare a exprimării: o editură britanică și-a retras oferta de a publica o carte a unui prieten de-al meu pe motiv că relatarea cu compasiune a experiențelor unor imigranți săraci ar fi constituit chipurile „apropriere culturală”.

În Marea Britanie, Boris Johnson, care încă mai spune glumele etnice din vechile vremuri, s-a ridicat în parte și pentru că s-a prezentat drept un erou al rezistenței anti-corectitudine politică. În orice caz, corectitudinea politică europeană reală nici nu se apropie măcar de nivelurile atinse în America de Nord. Țara anglofonă cu cele mai multe căutări pe Google după „apropriere culturală” este Canada (posibil să fie și lider mondial la corectitudine politică). Căutările din SUA sunt la 82% din nivelul celor canadiene; cele britanice sunt la 55%.

În Europa poți spune cam orice vrei. Ai voie să faci apropriere culturală (mulțumesc Cerului!) și poți fi chiar și rasist, sexist ori homofob. Vei fi combătut și uneori chiar atacat verbal, dar nu vorbim de cenzură. Priviți cariera filozofului britanic Roger Scruton, care după moartea sa de luna trecută a început să fie dat drept exemplu de martir din cauza corectitudinii politice.

E adevărat, el a fost revocat (și ulterior numit din nou) ca președinte neremunerat al comisiei guvernamentale Building Better, Building Beautiful din cauza unor declarații ce ar putea fi considerate rasiste. Însă guvernele au dreptul de a-i lăsa pe rasiști fără funcții onorifice.

Altfel, Scruton a dus-o bine decenii la rând în presa și universitățile britanice, așa cum și polemiștii anti-islamici Éric Zemmour și Thilo Sarrazin sunt scriitori foarte bine vânduți în Franța și Germania. Johnson (vorbind în mod evident și despre el însuși) l-a elogiat pe Scruton drept unul „care nu numai că a avut curajul de a spune ce gândea, dar o spunea și frumos”.

Pentru a înțelege distincția transatlantică, citiți comunicatul editurii britanice a lui Cummins, Headline, după necazurile ei din America: „Suntem mândri să publicăm «American Dirt» […] Respectăm și luăm la cunoștință faptul că ea a provocat o dezbatere cu privire la legitimitate legat de cine are dreptul ce povești să spună și de dreptul la liberă exprimare pentru toată lumea”.

Atât timp cât va prevala acest gen de raționalitate, războaiele culturale europene nu vor atinge proporțiile celor americane.

Articol de Simon Kuper / Traducere: Andrei Suba

Image by Steve Buissinne from Pixabay