Cine va conduce Gaza după război? Cele trei ipoteze: de la „mandatul arab” până la bogatele clanuri locale

Analiză Il Corriere Della Sera, preluată de Rador Radio România:

Acum se discută despre priorități. Mai întâi trebuie eliminat Hamasul sau trebuie hrăniţi palestinienii? Trebuie eliberați ostaticii sau trebuie oprite bombardamentele? Se va vota în Israel sau se va continua cu guvernul Netanyahu? Iar mai devreme sau mai târziu va trebui să se decidă și în privinţa viitorulul: ce se va întâmpla atunci când se va termina cel mai lung război din istoria Israelului declanșat de raidul din 7 octombrie?

Cine va conduce Gaza? Dar restul teritoriilor palestiniene ocupate? În Israel va prevala modelul statului laic, sau cel etnico-religios ? Se va ajunge la cele două state și două popoare imaginate la Oslo?

Există câteva puncte fixe. Primul, subliniat de Israel este că „Gaza nu trebuie să mai fie guvernată niciodată de cei care încearcă să-i omoare pe israelieni”. Cel de-al doilea, susținut de Hamas este: „Palestinienii au dreptul la pământ și la autoguvernare”. Reconcilierea celor două poziții ar fi cheia unei păci durabile.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Prima soluție: consolidarea puterii Autorității Palestiniene

Este cea mai evidentă ipoteză postbelică, prima propusă de americani, ca parte a soluției două popoare-două state şi susținută de toți europenii, inclusiv de Italia. Odată eradicat Hamasul, Fâșia ar trebui să revină sub controlul administrativ al Autorității Palestiniene, recunoscută internațional, condusă de octogenarul Abu Mazen. Americanii susţin de mult timp această soluţie și încă nu au renunțat cu adevărat la ea. Şi nici ministrul israelian al apărării nu a eliminat-o complet din discuţie, e drept, poate mai mult din diplomație decât din convingere.

Netanyahu a fost clar: nici măcar nu se pune problema. Teama lui este că noul stat palestinian nu va semăna cu docila Cisiordanie, ci cu o Gaza mare și indisciplinată. Adică, un stat palestinian unificat devine un Hamastan, o vizuină de fundamentaliști dedicată distrugerii statului evreu.

Cu toate acestea, numirea de săptămâna trecută a noului prim-ministru palestinian Mohammed Mustafa continuă să meargă în direcția soluției „clasice” două popoare-două state. Surse diplomatice explică că alegerea a fost făcută sub presiunea Washingtonului.

Mustafa este binecunoscut în America, fiind managerul fondului palestinian de investiții, un om loial lui Abu Mazen, a cărui prezență garantează acea „Autoritate Națională Palestiniană reformată și regenerată” la care americanii și europenii visează încă din octombrie. Mustafa va continua colaborarea dintre Autoritatea Palestiniană și Israel cu binecuvântarea SUA. Exact opusul a ceea ce și-ar dori gruparea Hamas, care de fapt nu a recunoscut nominalizarea.

Principala problemă a acestei ipoteze este că Autoritatea Palestiniană nu mai are nicio autoritate în rândul palestinienilor, atât în Cisiordania, cât și în Gaza. Este percepută ca fiind ineficientă și coruptă, fiind funcțională mai degrabă controlului israelian decât independenței palestiniene.

A doua soluție: consolidarea puterii bogaților din Gaza

Chiar înainte de invazia israeliană, Fâșia Gaza era un loc foarte sărac, cu disparități economice enorme. Aşa cum se întâmplă mereu în zonele instabile în care comandă armele, există clanuri formate din membrii unor familii foarte puternice și altele alcătuite în schimb din familii care au dificultăţi în supravieţuirea de zi cu zi. Între Israel și Hamas au navigat dintotdeauna multe „triburi”, unele dintre care au trecut de mai multe ori de la un partid palestinian la altul. Astăzi, liderul Hamas este una dintre cele mai importante familii, Sinwars, dar multe alte familii precum Dughmush, Radwan, al-Masri și Hilles, stau pe margine şi observă.

Dialogul dintre ei și israelieni continuă în ciuda bombardamentelor care au distrus majoritatea clădirilor și, prin urmare, o parte din bogăția lor. Lucru demonstrat de faptul că printre puținele camioane cu ajutoare umanitare autorizate de Tel Aviv să intre în Gaza, se află şi câteva trimise de importatori privați. De clanuri, mai exact.

Nici măcar războiul nu diminuează distanța dintre clanurile de afaceri și restul locuitorilor din Gaza. În jurul lunii decembrie, guvernul israelian a început să contrasteze propunerea americană privind o perioadă postbelică încredințate Autorității Naționale Palestiniene, susţinând în schimb soluţia unei perioade postbelice încredințată administrației clanurilor din Gaza. În această ipoteză, securitatea ar rămâne la soldații israelieni, în timp ce de administrația civilă s-ar ocupa liderii clanurilor. Până și Israelul a rămas perplex în faţa acestei ipoteze care ar însemna prelungirea unei ocupații militare costisitoare pe care prim-ministrul de atunci, Ariel Sharon, a decis unilateral să o întrerupă încă din 2005.

A treia soluție: „mandatul arab”

În mod obișnuit, una dintre cheile păcii este că toți actorii din zona de luptă au interesul să vadă încetarea luptei. Iar propunerea unui mandat arab pentru Gaza postbelică funcționează în acest sens.

Ideea are o enervantă aromă colonială. „Mandatul” era pălăria legală oferită de Liga Națiunilor (strămoșul ONU) pentru a justifica puterea țărilor occidentale asupra rămășițelor Imperiului Otoman. În ciuda acestui fapt, ea întrunește un consens satisfacător în rândul celor care o propun, mai puţin entuziaşti de idee fiind cei care ar trebui să o implementeze. Bret Stephens, editorialist la New York Times, a propus-o din nou ieri.

Ideea colonială va fi actualizată la timpurile moderne folosind vehiculul unui Trust Internațional pentru Ajutorarea și Reconstrucția Gazei. Cine pune bani în reconstrucție ar dobândi și dreptul de a controla execuția acesteia și, prin urmare, indirect, ar guverna Gaza. Administratorii-donatori ar trebui să fie țările arabe, în special cele solide din punct de vedere financiar, cum ar fi Arabia Saudită, Qatarul sau Emiratele.

Ar putea exista un contingent militar multi-arab, dar executorii ar fi în mare măsură clanurile din Gaza, cu aceleași avantaje și dezavantaje ca și ipoteza expusă în punctul anterior.

Israelul ar avea şi el partea lui de îndatoriri și drepturi: îndatoriri în termeni economici și drepturi privind garanțiile că o Fâşie Gaza reconstruită nu va începe niciodată un alt atac în stilul celui din 7 octombrie.

The New York Times merge atât de departe încât ipotizează că Fâşia Gaza va deveni un Dubai la Marea Mediterană. Un vis pentru cei din Gaza, pe lângă avantajul incontestabil al Israelului de a împiedica unificarea dintre Gaza și Cisiordania în infamul Hamastan.

Până acum am enumerat aspectele pozitive ale propunerii care are, totuşi destul de multe aspecte negative.

În primul rând: arabii nu au spus niciodată da. Există deja un embrion al „Mandatului Arab” care se luptă. Este o tentativă de a crea o coaliție arabă pentru a aduce ajutoare umanitare. Este vorba de bani și, mai presus de toate, de expunere. Egiptul, Iordania și Emiratele Arabe Unite s-au expus. Dintre toţi, doar emiratele ar avea statura financiară pentru a alimenta Trustul reconstrucţiei.

În al doilea rând: s-ar putea ca cetățenilor din Gaza să nu le placă trecerea de la controlul israelian la cel arab. În plus, nu există exemple istorice de coaliții militare arabe care să fi fost eficiente pe teren, iar cazul Yemenului și revolta rebelilor Houthi demonstrează perfect de bine acest lucru. Aşa că întrebarea de fond e: fără implicarea Iranului poate fi posibilă pacea în Orientul Mijlociu?

Şi în al treilea rând: ce s-ar întâmpla cu Cisiordania, ar rămâne în afara ploii de petrodolari? În acest caz, peste doi ani o altă mișcare precum Hamas va recurge din nou la arme.

Articol de Andrea Nicastro / Traducerea: Cătălina Păunel