Certificatul Anti Viol (Op-ed)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Deunăzi, un antrenor de înot, angajat de un club din București, a fost arestat pentru că ar fi violat o fetiță de șapte ani. Tragic pentru victimă și pentru familie și, din păcate, foarte dăunător pentru imaginea clubului sportiv. Voi începe prin a spune că violul este o tragedie pentru victimă și pentru familie. Durerea este cu atât mai mare atunci când victima este un copil de șapte ani, iar răul este ireparabil. Nu există cuvinte care pot îndrepta răul făcut sau care pot alina durerea. Sunt de asemenea convins că personalul clubului a fost afectat de acest incident.

În același timp cred că este important să atribuim o relevanță statistică corectă acestei tragedii. Faptul că acest rău a fost cauzat de un antrenor de înot, într-un club sportiv, nu înseamnă că toți antrenorii de înot sunt potențiali violatori sau că cluburile sportive sunt predispuse la violuri si pedofilie.

Statisticile oferite de Ministerul Public arată că în 2022:

• 717 persoane au fost trimise în judecată pentru un act sexual cu minor, respectiv mai puțin de 4 persoane dintr-o suta de mii sau 0.0038% din populația României
• 521 persoane au fost trimise în judecată pentru viol, respectiv mai puțin de 3 persoane dintr-o suta de mii sau 0.0027% din populația României

Dacă aplicăm aceste procente la populația Bucureștiului, înseamnă că 85 de persoane din București au fost trimise în judecată pentru un act sexual cu minor și 62 pentru viol. Asta înseamnă că populația Bucureștiului este împărțită în 147 de presupuși violatori și 2.259.583 de oameni nevinovați. 147 de potențiale victime ale unui viol sunt cu 147 de victime prea mult, totuși este important să înțelegem că pe lângă cei 147 presupuși violatori avem mai multe de două milioane de oameni nevinovați. Pe lângă acel presupus violator, avem mii de antrenori nevinovați.

În urma acestui tragic incident clubul a reacționat public și a comunicat măsurile luate. Evident, prima măsură anunțată este încetarea colaborării cu antrenorul în cauza, iar a doua este introducerea unui Certificat de Integritate Comportamentală. În comunicatul public măsura este anunțată astfel: “2. Certificat de Integritate Comportamentală: Vom solicita întregului personal prezentarea unui certificat care atestă integritatea comportamentală, asigurându-ne astfel de aderarea la cele mai înalte standarde etice”. Într-o situație absolut tragică, violul unei fetițe de șapte ani, prin reacția instituțională, a doua măsură propusă este introducerea unui Certificat de Integritate Comportamentala. Un certificat împotriva violului de copii! Lăsați acest gând să se așeze.

Această reacție instituțională arată chipul cel mai hidos al neîncrederii din societatea românească. Birocrația. În fața acestei tragedii, instituția afectată, propune birocratizarea violului de minori. La fel de eficientă ar fi fost și măsura introducerii unei declarații pe proprie răspundere, eventual chiar suplimentar față de certificatul de integritate comportamentală. “Subsemnatul Mihai Matei, mă angajez solemn ca pe perioada contractului de muncă să nu violez minori în cadrul incintei clubului”. Problema a fost rezolvată! Răul a fost eradicat. Din păcate această abordare este instituțională, nu este deloc unică și nici nu este particulară doar instituțiilor din sectorul public, ci întregii societăți. Este o reacție instituțională, comună și sistematică care are ca origine neîncrederea. În mod similar avem mii de proceduri birocratice inutile, avize, autorizații, declarații pe proprie răspundere, certificate la certificate, dosare, ștampile și semnături cu pix albastru. Toate aceste anomalii birocratice pictează imaginea cenușie a unei societăți care funcționează pe bază de neîncredere.

Am mai scris anterior despre încredere și neîncredere (aici). Instituțiile publice, două câte două, nu au încredere unele în altele. Oamenii nu au încredere în instituții. Companiile nu au încredere în oameni. Oamenii nu au încredere unii în alții. Această neîncredere generalizată este în principal rezultatul a 45 de ani de comunism care au distrus fibra care leagă o societate: încrederea. Încrederea că împreună putem construi un viitor mai bun. Este decalajul care ne desparte de societățile pe care le admirăm, acele țări denumite colectiv „ca afară”. Acest „ca afară” care indică inclusiv neîncrederea pe care o avem în noi de a construi. Încrederea creează progres, eficiență, agilitate, reziliență și respect. Neîncrederea, prin birocrația pe care o generează, aduce frustrare, stagnare, rigiditate și umilință.

Voi folosi acest exemplu al certificatului anti viol pentru a arăta câteva dintre efectele toxice ale neîncrederii. Prin simpla comunicare publică, instituția creează neîncredere în ceilalți poate sute de angajați onești ai clubului și mai departe în probabil miile de antrenori sportivi de copii. Prin simpla idee a introducerii acestei proceduri, clubul sportiv, recunoaște practic ca este necesara o verificare a „integrității comportamentale” a tuturor angajaților, deci indirect o presupusă potențială vinovăție a acestora. Acești sute, poate mii de oameni nevinovați, vor trebui să își dovedească integritatea printr-un certificat. E lesne de înțeles poziția ingrată în care un astfel de om nevinovat se va afla, aceea de a-și dovedi integritatea, respectiv de a dovedi cumva, nu e clar cum, că nu va viola copii. Am putea presupune că poate și alte cluburi sportive vor introduce un certificat de integritate comportamentală. Poate chiar politicieni zeloși vor prelua tema si vor birocratiza violul. Neîncrederea alimentează neîncredere. Neîncrederea frustrează și umilește. E un cerc vicios din care se iese greu.

Presupunând că acest demers va fi chiar implementat trebuie neapărat să ne imaginăm impactul operațional al procesului și costurile asociate. Probabil se va constitui o comisie sau poate chiar o instituție terță va emite aceste certificate anti viol. Cineva din cadrul clubului sportiv va fi însărcinat de monitorizarea procesului, va notifica din timp antrenorii că a venit vremea recertificării de integritate comportamentală. Poate va fi anual. Antrenorii vor merge la auditul comportamental și vor primi in schimb o diplomă anti viol pe care o vor depune la secretariat. Poate în timp va apărea chiar o instituție care va audita procesul în sine sau va autoriza inspectori de integritate, experți judiciari și o clasă noua de funcționari specializați în integritate comportamentala. Neîncrederea costă. Neîncrederea generează ineficiență. Neîncrederea irosește potențial uman.

Aceste efecte toxice ale neîncrederii sunt virtuale doar în acest caz, dar sunt cât se poate de concrete în miile de proceduri birocratice din România, poate in forme mai subtile și cu siguranță bine protejate de un strat gros de praf instituțional numit status-quo.

E vremea să ieșim din acest cerc vicios al neîncrederii. Trebuie să lăsăm neîncrederea în seama instituțiilor pricepute în a gestiona corect neîncrederea: servicii de informații, parchete, armată etc. Noi, restul societății, trebuie să începem să operăm sistematic cu încredere. Pentru a ieși din acest cerc vicios este în primul rând necesar un mesaj public coordonat. Acela că românii nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât cei „de afară”. Nu suntem nici hoți, nici violatori, nici cerșetori. Suntem în general oameni cinstiți, în general foarte muncitori și ne dorim o viață mai bună pentru noi și familiile noastre. În al doilea rând este necesară o schimbare de paradigmă instituțională și schimbări punctuale la nivelul proceselor instituționale. Toate procesele trebuie regândite pornind de la premisa încrederii implicite în partener, fie că acesta este un contribuabil, o companie privată sau o instituție a statului. Putem.