Ce este Crăciunul? / De unde vine numele și care e semnificația etică a sărbătorii / Bogăția nu este un păcat în sine, ci lipsa de sensibilitate față de cei săraci

Etimologia substantivului „Crăciun” este neclară, susține preotul Cezar Marksteiner-Ungureanu, din Krems, Austria, într-un comentariu în care încearcă să ofere date relevante despre Sărbătoarea Crăciunului.

”Diferite ipoteze au fost propuse de-a lungul timpului: de la variante latine (crastinum/mâine, calatio/chemare sau creatio/naștere) la cea slavă (korochun) și până la ipoteza unei proveniențe dintr-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul „crăciun”, „cărciun” (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstițiului de iarnă), megleno-românul „cărciun” (cu același sens ca în aromână), albanezul „kercun” (doar cu sensul general de butuc), lingviștii dezbat în continuare originea etimologică a lui „Crăciun””, spune preotul despre etimologia Crăciunului într-un articol publicat în mitropolia-ro.de.

Crăciunul celebrează evenimentul nașterii lui Iisus Hristos din Fecioara Maria, potrivit calendarului Bisericii. Sărbătoarea are rădăcini în tradițiile romane păgâne, fiind ulterior preluată de creștinism pentru a contracara cinstirea zeului Soare.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Perioada premergătoare Crăciunului este marcată de un post de șase săptămâni, având o încărcătură pedagogică și pregătitoare. Lecturile biblice din această perioadă subliniază importanța milosteniei și a responsabilității creștine față de cei săraci.

În vocabularul teologic, Crăciunul reprezintă evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos (sau a Epifaniei, a arătării Sale în Trup), celebrat anual, la dată fixă, la 25 decembrie.

Sărbătoarea este produsul evoluției și dezvoltării cultului și a calendarului Bisericii: pentru creștinii din Răsărit ai primelor patru secole, Teofania (6 ianuarie) ținea loc și de Nașterea Domnului, ambele sărbători având un puternic caracter epifanic: la Nașterea Domnului celebrăm „arătarea în trup” a Mântuitorului (Epifania), iar la Bobotează „arătarea Sfintei Treimi” (Teofania). Originea calendaristică a Arătării în Trup a Domnului își are probabil sursa în Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil (dies natalis solis invicti), sărbătorită de romani pe 25 decembrie.

Cu scopul de a contracara liturgic heliolatria, adică cinstirea zeității Soare, Biserica apuseană introduce prima, în anul 330, sărbătoarea Nașterii Domnului.

Ca „reminiscență” a sărbătorii romane, găsim în Troparul Nașterii, numirea Mântuitorului ca „Soare [al] dreptății” (Mal. 3,20), arătându-se astfel intenția de încreștinare a acestei mari sărbători. Ulterior, în 380, praznicul a fost preluat și în Constantinopol și Antiochia, iar în jurul anului 430 în Egipt. Ceva mai târziu, după un secol, praznicul Nașterii este introdus și la Ierusalim. Biserica Armeană sărbătorește în continuare Nașterea în cadrul Teofaniei.

Ciclul liturgic al Crăciunului începe de pe 15 noiembrie cu un post pregătitor de șase săptămâni, sedimentat în cult din secolul VII d.Hr., și se sfârșește pe 7 ianuarie, de † Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului.

Durata postului de patruzeci de zile are o puternică rezonanță biblică: Moise postește patruzeci de zile în muntele Sinai înainte de a primit de la Dumnezeu cele 10 porunci. De asemenea, Mântuitorul postește patruzeci de zile în pustie, după Botez, înainte de a-L birui pe demon. Este cunoscut faptul că numărul de patruzeci conține o valoare pedagogică. El simbolizează o pregătire duhovnicească, o creștere graduală, în vederea întâmpinării cu vrednicie a unui eveniment sacru, precum este cel al Întrupării Mântuitorului.

Semnificația etică a Crăciunului și postului

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, din Maria Fecioara, revelează înainte de toate legătura indisolubilă dintre iubire și dăruire. Iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate se concretizează faptic, se dăruiește, prin faptul că Dumnezeu îl trimite pe Fiul Său în lume, spre împlinirea planului veșnic de mântuire a omului: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4,4-5).

Legătura dumnezeiască dintre iubire și dăruire trimite la unitatea conceptuală dintre credință și făptuire, respectiv teologie și etică, ca două părți ale aceleiași monede. Dacă Dumnezeu și-a manifestat iubirea Sa față de om prin asumarea chipului creației căzute, spre a o răscumpăra, cu atât mai mult omul credincios trebui să urmeze modelului divin de raportare la creația căzută, asumându-o la rândul său, spre a o sfinți. Astfel, Întruparea devine o chestiune de implicare concretă, trupească, în istorie, într-o societate existentă.

Din textul evanghelic reiese faptul că dacă surplusul de bogăție ce nu este fructificat social și uman, prin filantropie, duce la pierzare, nu la mântuire. În literatura vechi-testamentară, bogăția este înțeleasă că dar al lui Dumnezeu față de omul care, pe lângă hărnicie și abilitate, trăiește în frică de Dumnezeu.

Fiind un dar de la Dumnezeu, roadele bogăției vin la pachet cu responsabilitatea și obligația de a dărui:

Tema nedreptății și a excluziunii sociale culminează în ziua de Crăciun, când, potrivit textului lucanic, Pruncul sfânt a fost născut și culcat în iesle, întrucât „nu mai era loc de găzduire pentru ei”

De asemenea, postul însoțitor de patruzeci de zile devine un timp al exersării responsabilității creștine în societatea din care facem parte. Desigur că această atitudine etică nu o substituie pe cea teologică, nici nu o relativizează, ci o completează, o adeverește.