Alegeri post-moderne în Polonia: Nicușor Dan contra Ioan-Aurel Pop pe steroizi

Mâine Polonia are de ales între doi oameni care sunt de acord cu un singur lucru: că celălalt nu ar trebui în nici un caz să fie președinte. În colțul albastru îl avem pe Rafał Trzaskowski, primarul liberal al Varșoviei, tehnocrat poliglot și fan al integrării europene. În colțul roșu, Karol Nawrocki, fost bătăuș de stradă devenit istoric de profesie, pasionat de pungile cu tutun de răsucit, sloganuri naționaliste și estetica televiziunii cu cameră ascunsă de anii ’90.

Trzaskowski întruchipează tot ce detestă dreapta poloneză. Educat la Paris, vorbește cinci limbi, bea cafea single-origin şi e mai în largul lui la Bruxelles decât în Białystok. Conservatorii îl iau peste picior cu porecla „Bazur”, o stâlcire a franţuzescului „bonjour”, sugerând astfel că omul trăiește într-o Polonie imaginară, a croissantelor și conferințelor. În 2024 a pornit o mică cruciadă seculară interzicând simbolurile religioase în primăria Varșoviei, gest care a provocat isterie în presa de dreapta. A interzis în schimb și un protest pro-palestinian, invocând motive de securitate, fapt care i-a adus acuzații de ipocrizie selectivă din partea ONG-urilor cu care altfel e aliat natural.

S-a tot vorbit despre scheletele din dulapul familiei Trzaskowski, în special despre presupusele legături ale mamei sale cu poliția politică comunistă (SB). Ar mai fi și niște reclame dubioase apărute online împotriva contracandidaților (despre care Trzaskowski spune că nu are nicio legătură) și astfel avem portretul unui birocrat dandy, bântuit nu de ideologie, ci de algoritmi și fantomele Războiului Rece.

Celălalt, Karol Nawrocki, pare un om care vrea să dea istoria la întors. Sprijinit de partidul Lege și Justiție (PiS), Nawrocki se prezintă drept apărătorul valorilor tradiționale și al suveranității poloneze: mai puțină Europă, mai mulți mușchi. Pentru că tipul chiar are bicepşi. În tinereţe a participat la bătăi organizate între galeriile de fotbal, pe care le descris ulterior drept „competiții fizice cinstite”. CV-ul lui include deci şi ceva articole științifice, și ochi învinețiţi, iar pe această bază a ajuns sub precedentul regim director al Muzeului celui de-al Doilea Război Mondial din Gdansk, iar apoi al Institutului Memoriei Naţionale.

La un moment dat, Nawrocki a devenit personaj în propria ficţiune noir: sub pseudonimul „Tadeusz Batyr” a apărut mascat la televizor pentru a promova o carte despre mafie, doar ca să se laude pe sine – la propriu – drept sursă de inspirație. Puțini membri ai PiS au reușit performanța de a stârni atâta amuzament în bulele de media progresiste.

De asemenea, e acuzat că ar fi primit un apartament de la un bătrân în schimbul promisiunii de a avea grijă de el, promisiune pe care n-ar fi onorat-o. Nawrocki zice că toate astea sunt o campanie murdară orchestrată de adversari și că vrea să doneze apartamentul în scopuri caritabile. Mai grav, o investigație jurnalistică l-a acuzat că ar fi intermediat servicii de prostituţie în perioada când lucra ca bodyguard la Grand Hotel din Sopot. Desigur, neagă şi asta şi ameninţă cu tribunalul pe cine răspândeşte astfel de poveşti, ameninţare la fel de goală de conţinut în Polonia ca şi în România.

În fine, arbitrul acestei dispute este personajul care a ieşit pe locul trei acum două săptămâni, cu 14.8% din voturi: Sławomir Mentzen, un provocator de extremă dreapta. El se găseşte în postura neașteptată de a fi curtat de oameni care altfel nu i-ar fi răspuns la telefon. Economist libertarian, patron de berărie și influencer politic, Mentzen a rezumat odată misiunea partidului său în cinci puncte devenite virale: „Nu vrem evrei, homosexuali, avort, taxe și UE.” Ulterior a spus că i s-au scos vorbele din context. De fapt, nu i s-au scos, nici atunci când a spus într-o discuţie de parenting că „o palmă la fund n-a omorât pe nimeni”.

Mentzen e genul de antreprenor care își botează berile cu nume precum „White IPA Matters” și „Hate Speech” și numeşte asta strategie de branding. La un moment dat a dezvăluit că suferă de sindrom Asperger, ceea ce îi dă o concentrare de laser, zice el, dar şi dificultăţi în a interpreta emoţiile altora.

Finaliștii au încercat să atragă susținătorii lui Mentzen, cu rezultate incerte. Nawrocki a semnat cu entuziasm „Declarația de la Toruń”, o listă de doleanțe eurosceptice redactată de Mentzen, printre care abandonarea Green Deal al UE și respingerea aderării Ucrainei la NATO. Trzaskowski a refuzat să semneze, intuind că nu poți câștiga centrul politic cântând în cor cu extrema dreaptă.
Sondajele de opinie îi dau pe Trzaskowski şi Nawrocki cap la cap, exact cum se întâmpla şi la noi înainte de turul doi, deci rezultatul e imprevizibil. Mentzen n-a spus susţinătorilor săi cum să voteze, deşi e clar că baza sa electorală e mai apropiată de cea a lui Nawrocki. Va conta enorm în ce parte înclină cei 695.000 de cetăţeni din diaspora (mulți în Marea Britanie) care s-au înscris pentru vot (la ei e cu înscriere prealabilă). Dacă Trzaskowski câștigă, premierul Donald Tusk va avea cale liberă spre reformarea justiției și re-ancorarea Poloniei în UE. Dacă învinge Nawrocki, urmează un nou ciclu de veto-uri, umflare a muşchilor politici (şi fizici) şi un mandat prezidenţial complet lipsit de umor.

Oricare va fi rezultatul, campania a scos la iveală o Polonie care probabil ar fi preferat să nu se vadă în oglindă. Un candidat poartă povara presupusei colaborări a mamei sale cu Securitatea comunistă. Altul încearcă să normalizeze o viață paralelă ca gangster fictiv. Al treilea a transformat berea și TikTok-ul în armă politică. Este portretul unei democrații post-Covid polarizată, divizată social și agitată algoritmic, unul care nu ne este nici nouă străin: un referendum pe dimensiunea Est-Vest într-o atmosferă de parodie şi absurd.