Viitorul presei pe hârtie

Ani de zile am făcut revista presei în zori, începând spre miezul nopții, scriind noaptea și așteptând ca la 7 dimineața să se deschidă chioșcul de ziare aici, în cartierul meu central din Bruxelles, ca să pot să ies și să-mi cumpăr, odată cu cornurile (croasantele sau croasanții, cum se spune acum, în româna modernă), să iau presa dimineții: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă etc. Totul pe hârtie proaspătă, ziare adevărate, al căror miros se amestecă cu cel al cornurilor calde.

S-a tot vorbit și se vorbește despre moartea presei pe hârtie, cea imprimată, pe care o cumperi de la chioșc și o citești la terasă. Ni s-a tot spus că presa tradițională ar fi pe cale de dispariție.
Că mass media se află într-o criză care se eternizează și se agravează nu mai e un secret. Internetul a distrus și uniformizat rețelele tradiționale de transmitere a informației, împingând profesia de jurnalist (mai ales cei independenți, freelance) într-o luptă cotidiană pentru supraviețuire.

În realitate, însă, dacă ne uităm la publicații cum este săptămânalul satirico-politic francez Le Canard enchaîné, vedem că el are particularități unice. Cu un grafism niciodată schimbat încă de la prima apariție în 1915, acum mai bine de un secol, Le Canard oferă, săptămână după săptămână, un jurnalism de cea mai mare calitate, cum greu găsim în alte țări.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Chiar și numele publicației, Le Canard enchaîné, “Rața înlănțuită”, este un joc de cuvinte pe “canard”, care în argou francez înseamnă “ziar”, termen care desemnează de fapt orice publicație tipărită (însă doar in Franța, nu și în Belgia sau Elveția), iar „lanțurile” din numele ziarului trimit la cenzura de care a suferit Le Canard de-a lungul veacului său de existență deseori singuratică.

Le Canard enchaîné, nu este însă singura publicație de acest tip în Franța. Mai avem acolo și Charlie Hebdo. Este vorba de reviste care nu au publicitate în paginile lor tipărite, și nici pe site, care trăiesc așadar doar din vânzările concrete ale conținutului pe hârtie, lucru din ce în ce mai rar astăzi.

Revistă de presă, revistă de stres

Orice se va întâmpla, nimic nu va înlocui vreodată cu totul ritualul lecturii ziarelor la terasă. Nimeni nu cumpără azi ziarele pentru știri. Ba chiar, un ziar ca Le Monde este probabil ultimul mare ziar de calitate de pe planetă care iese… la prânz, purtând data de a doua zi. Așa încât, numărul din Le Monde disponibil în această după-amiază în chioșcuri va purta de fapt data de mâine.

Aici mai trebuie văzută și înțeleasă o foarte mare diferență culturală între o țară precum Franța, unde peisajul mediatic e dominat de presa din capitală, și Germania, de pildă, unde doar tabloidele precum Bild se înscriu în noțiunea de „presă națională”, presa serioasă fiind de fapt mai întâi regională, cum o arată de altfel în primul rând titlurile ziarelor: Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), sau Süddeutsche Zeitung (SZ) în München, sau acel Westdeutsche Allgemeine Zeitung (WAZ), ziar din regiunea Ruhr și Westfalia, extrem de prosper, care în primul deceniu al anilor 2000 s-a extins enorm în Balcani și Europa de Est, posedând o vreme cele mai importante (pe atunci) titluri din regiune, de la Jutarnji List în Croația și Politika la Belgrad, până la România Liberă.

De altfel, chiar și rubrica mea „Revista Presei” era un soi de mise-en-abyme care nu oferea și nu prezenta știri, ci căuta să arate felul în care alții prezintă știrile. Așadar, o cu totul altă abordare decât cea care ar consta în a prezenta actualitatea. Într-o Revistă a presei, știrile în sine sunt mai puțin relevante, ba chiar sunt de ieri, din ziua precedentă, în majoritatea cazurilor, întrucât presa e tipărită în timpul nopții. Revista presei prezintă așadar actualitatea interpretării.

Este oare presa «de stânga»?

Circulă o obsesie conservatoare care e aceea că întreaga presă mondială (și implicit și cea din Franța) ar fi dominată de o ideologie stângistă.

În Franța, cotidianul Le Monde, care reprezintă centrul perfect și jurnalismul cel mai neutru, este considerat “de stânga” de către oamenii de dreapta și “de dreapta” de către militanții stângiști.

Le Monde vinde 424.000 de exemplare pe zi. Le Figaro, cotidianul care este limpede de dreapta, ziarul dreptei catolice bine-cugetătoare, vinde 339.000 de exemplare pe zi. Dar Libération, autenticul cotidian al stângii intelectuale pariziene, nu reușește sa vândă decât 83.000 de exemplare pe zi.

Unde ar fi atunci dominarea presei de către ideologia de stânga? când Le Figaro vinde de patru ori mai mult decât Libération, iar cel mai privit canal de televiziune este TF1, al gigantului cimentului și telecomunicațiilor Bouygues, greu de bănuit de cripto-bolșevism și care ocupă 50% din piață, altfel zis e o televiziune privită zilnic de jumătate din francezi. Orizontul presei franceze nu pare astfel câtuși de puțin roșu.

Ce este presa în realitate, văzută ca surogat social

Cum a scris-o economista și feminista (și accesoriu soția econoclastului Thomas Piketty) Julia Cagé:

„Odată cu Internetul – și criza economică din 2008 – consecințele concurenței din presă asupra pieței publicității n-au încetat să se agraveze, cu atât mai mult cu cât majoritatea presei a crezut că publicitatea va reveni, ignorând faptul că în procente din PIB scăderea veniturilor din publicitate în presă începuse încă de la sfârșitul anilor 1950. Neînțelegerea în fața a ceea ce se petrecea în realitate a fost însoțită de eroarea istorică, al cărei preț e plătit azi, de a pune online conținutul ziarelor în mod gratuit. Pariind pe faptul că publicitatea va fi suficientă pentru a monetiza asta. Dar pariul s-a dovedit dublu eronat. Pe de o parte, a dus la devalorizarea informației: cum să-i mai faci pe cetățeni să priceapă că informația pe care o consumă are un preț chiar dacă le-o oferi gratis?”

Continuă însă să existe ziare care funcționează și pe hârtie, dar care încă oferă întregul conținut în mod gratuit. Un asemenea ziar este The Guardian, în Marea Britanie. Pentru a rezuma, așadar, Internetul nu pare gata să înlăture definitiv ziarele tradiționale.

Cum se vede, viitorul presei rămâne complex, însă este limpede că ea nu se pregătește să dispară.

Viitorul presei libere și excepțiile încă în viață

În Europa, cele două săptămânale politico-satirice franceze, Le Canard enchaîné și Charlie Hebdo, continuă să funcționeze cu o majoritate a articolelor și desenelor disponibile doar în ediția pe hârtie; Charlie a lansat în urmă cu ceva vreme un serviciu pe internet pentru abonați, în schimb site-ul sumar al Canard trimite în continuare internauții să caute ziarul la chioșc.

Specificitate franceză, cele două săptămânale sunt printre rarele publicații din lume care trăiesc aproape exclusiv din vânzări pe hârtie și abonamente și refuză orice publicitate și anunțuri. De aceea, nu există linkuri internet spre majoritatea articolelor lor, iar site-urile lor web nu au publicitate.

Ruinele circulare ale presei tradiționale sunt așadar uneori încă frumoase, dacă ne gândim la concepte care unora li se par depășite, precum importanța primei pagini, căreia îi acordă în continuare o atenție uriașă un cotidian cum e, de pildă, Libération în Franța. Prima pagină este semnătura unui ziar.

În alte părți, în Anglia de pildă, Financial Times (FT) are 1,1 milioane abonați, dintre care 900.000 doar pentru ediția electronică. Criza presei scrise este astfel mondială. Până și cele mai mari publicații sunt acum afectate. Astfel, în primele trei luni ale anului în curs, New York Times (NYT) a strâns aproape 600.000 de abonați pe platforma digitală. Acum, NYT, care rămâne un model în asta pentru toată lumea, are 6 milioane de abonați, dar dintre aceștia doar 800.000 plătesc pentru versiunea pe hârtie.

În final, putem conchide că presa pe hârtie nu mai e căutată de nimeni, de decenii încoace, pentru știri, acestea fiind deja auzite de toată lumea la radio și TV și găsite pe internet, ci este citită pentru originalitatea și profunzimea analizelor și interpretărilor și pentru plăcerea suplimentară de-a fi frunzărită la terasă… păstrând în minte ce scrie Julia Cagé, și anume că: „excesul de concurență dăunează calității conținutului”.