VIDEO Atelierul UBICUU și cei doi tineri artiști care își croiesc propriul drum, în afara cercurilor selecte din arta românească

Cezara Crețu, actriță și profesoară de actorie, și Robert Makkos, arhitect și artist plastic, sunt doi tineri artiști care au fondat împreună Atelier UBICUU, dintr-o nevoie de expunere și de distanțare de marile galerii selective. Prin UBICUU, își doresc să îmbine pasiunile lor comune – vizualul, textul în toate valențele lui, performance-ul și cinematografia experimentală.

Pentru a fi artist în România nu este de ajuns talentul și pasiunea pentru a excela pe plan profesional, ci drumul spre o expunere și o recunoaștere reală este adevărata provocare într-un sistem artistic de multe ori selectiv, spun ei. În acest context, tineri artiști ca Cezara Crețu și Robert Makkos aleg să se promoveze singuri creându-și pe cont propriu spații de creație. Fondatorii Atelierului Ubicuu afirmă despre proiectul lor de artă contempoană că s-a născut din nevoia de a sparge rutina, de a colabora, de a aduce împreună medii de expresie aparent incompatibile.

„Pornind de la nevoia de combatere a plictiselii și a monotoniei, de la dorința de a lucra împreună, de a îmbina formările noastre artistice (ce păreau cumva îndepărtate), s-a născut Atelier UBICUU. Momentan – doar o sămânță, un loc de joacă. Un loc care să ne permită curajul de a aduce ce e intim în spațiul public pentru prima oară. Un loc în care bizarul și absurdul existenței să se întâlnească în experiment. Un spațiu propice explorării contrastelor – de la idei în stare pură la gânduri hiperprocesate. Sperăm ca Atelier UBICUU să devină o platformă multidisciplinară de promovare a artei, un mediu de curatoriere a laturii creative. Și mai sperăm ca, măcar puțin, impactul nostru să curme ușor – ușor indiferența.”, este declarația artiștilor ce definește misiunea lor.

“Nu cred că manifestarea artistică de orice fel, se poate face facil la noi în țară. Există (probabil ca peste tot) cercuri închise ce susțin un mediu din care nu știi dacă vrei să faci parte, și cred că trebuie să-ți faci prea multă reclamă să ai șansa să expui în galeriile cunoscute. Sunt organizate evenimente majore la care se dă impresia că poți participa sau că a existat o selecție, când în realitate se organizează cu înțelegeri prealabile, între cunoscuți, pentru păstrarea pe piață a unor nume așa zis relevante. Cumva, nu ne-am pus problema încă de dificultăți, atitudinea generală a oamenilor care vor să se manifeste artistic în orice fel este deschisă și faină și dă încredere că se pot face lucruri relevante.”, afirmă Cezara Crețu.

Pentru tinerii din România, ideea de “expunere” vine la pachet cu o serie de limitări invizibile. Deși pe hârtie există evenimente, și inițiative de promovare a artei, în realitate, vizibilitatea e greu de câștigat, ca la începutul oricărei cariere. În acest context, unii artiști aleg să-și construiască singuri spații independente pentru promovarea artei lor, colaborând cu alți artiști pentru a căuta împreună alternative de promovare.

Problema principală este dificultatea de a ajunge în fața publicului într-un mediu condiționat de relații sau de reputație, spun artiștii: “Oportunități există, capacitatea de a te face public este extrem de restrânsă. Și asta poate să fie și bine și rău: bine, pentru că te forțează să te autocuratoriezi și să îți pui problema cum te arăți (atât în mediul online cât și în spații fizice); rău, pentru că piedicile pe care le ai în relația cu spațiile dispuse să te expună există și sunt destul de mari.

Noi încercăm să abordăm situația cu ignorarea aspectelor impuse de spațiile existente. Încercăm să formăm o comunitate care crește organic, să atragem oportunitățile ”prin auzite” și prin intersectarea cât mai multor oameni cu valențe artistice diferite, în așa fel încât să devenim și noi cândva o platformă de promovare a artei.

Cel mai important aspect de schimbat (la industrie) este modul în care se face selecția în baza căreia ți se acordă un spațiu sau oportunitate de expunere. Există într-adevăr o serie întreagă de publicații private, mici, care oferă un mediu restrâns, de obicei online, de promovare a artei, în baza unor concursuri cu teme punctuale, însă problema apare în momentul în care vrei să expui într-un spațiu existent patronat de diverse organizații. Pentru acestea există criterii de selecție inexistente care trec prin puterea de decizie a unor curatori sau directori de organizații (recunoscute național) – simplu spus, e aproape imposibil ca necunoscut fiind să te expui. Spargerea cercurilor închise se poate realiza prin abordarea concursurilor de idei sau cererilor de propuneri, public, din care să se selecteze ocazional artiști ce pot expune.”

Plecarea din țară a devenit deja o obișnuință în majoritatea domeniilor din România. Mulți artiști români aleg să plece din speranța unei cariere mai stabile și a unui mediu cultural mai deschis, unde oportunitățile sunt adesea mai clare și meritocrația mai prezentă. “Nu ne-am pus problema reală să plecăm din țară și nu credem că mai există tendința de a pleca pentru altceva în afară de studii (în mediile artistice și conexe) există totuși o mișcare underground validă care crește și din care ne dorim să facem parte.“

A doua expoziție a atelierului UBICUU s-a numit “METASTAZĂ” și a avut loc la Sibiu, pe 23 mai 2025. Un proiect realizat în colaborare cu Alexandru Oltean, arhitect de profesie (dar mai degrabă artist), ce semnează patru lucrări în expoziție și Serafilm Studio, o platformă de video-editing și animație, concepută de Andrei Drăgan, care s-a ocupat de “The Video Vortex”.

METASTAZĂ, a combinat o expoziție de artă contemporană cu un scurtmetraj, ce ies din tipare și abordează absurdul. 

“Linia creativă generală este aceea de a capacita valoarea informală a gesturilor multiple care ne definesc ca oameni – de la litere, cifre, simboluri, expresii până la ce înseamnă a mânca, a purta și a te purta.

Cât despre ideea propriu-zisă din spatele METASTAZĂ… Proiectul a apărut din dorința de a explora ce e dedesubtul realității. Ce se ascunde în spatele siguranței oferite de faptul că „înțelegem” ce ne înconjoară, că „înțelegem” constructul calculat rațional tot de noi, ca societate, acest set de reguli prin care e obișnuită toată lumea (chiar și inconștient) să privească tot ce e în jur. Întrebarea noastră a fost – dacă am avea alte reguli, ușor diferite? Ar fi absurde? Ciudate? Agasante? Nu am realiza, oare, că cele normalizate de noi sunt, de fapt, la fel?”.