G4Media.ro

”Viața trece ca un glonț- memoriile unui reporter BBC” / Dorian Galbinski:…

”Viața trece ca un glonț- memoriile unui reporter BBC” / Dorian Galbinski: În România de azi mai există și acum această obsesie: Cum ne vede Occidentul?

Memoriile unui jurnalist sunt prin definiție interesante, fiind vorba de o persoană care nu doar că a fost martorul unor evenimente, multe dintre ele cu caracter istoric, dar știe să desprindă din realitate concluzii care sunt inaccesibile majorității celorlalți.

Iar acest lucru este mai mult decât evident în cartea ”Viața trece ca un glonț – Memoriile unui reporter BBC” (Editura Humanitas, 2021) scrisă de Dorian Galbinski.

Trebuie să mărturisesc că multe din cele povestite în carte îmi erau cunoscute, dat fiind că îl cunosc pe Dorian de 30 de ani, dintre care timp de 17 ani am fost colegi la BBC, așa încât mă voi concentra mai puțin pe text, care rămâne la aprecierea cititorului, și voi încerca să deslușesc împreună cu Dorian ceea ce poate fi considerat mesajul desprins dintr-o viață de 76 de ani, trăită în trei țări.

Cartea și de fapt viața lui Dorian se împarte în cinci perioade fundamentale: România (1944 – 1965), Israel (1965 – 1967), Israel (războiul de șase zile iunie 1967 – plecarea la Londra decembrie 1970), Marea Britanie (decembrie 1970 – decembrie 1989) și Marea Britanie după decembrie 1989, cu numeroase reveniri în România.

Născut la 29 august 1944 într-o familie evreiască, Dorian a locuit în primii 20 de ani ai vieții la Constanța și a știut din copilărie că aceasta era o perioadă de provizorat a vieții sale.

“Copil fiind mi-a plăcut să fiu diferit de ceilalți copii. După aceea am văzut că copiii vor să fie ca ceilalți copii, dar eu am vrut să fiu mai special, am vrut să fiu altfel. Și pentru că am auzit de la bunicul meu în casă, atunci când am început să înțeleg că noi o să plecăm la Palestina, m-am considerat special, în sensul că eu nu sunt ca voi pentru că eu am să plec.”, mi-a mărturisit Dorian într-un interviu pentru G4Media.

“Și în toată copilăria și adolescența mea am fost conștient de faptul că la un moment s-ar putea – că nu era sigur – ca eu să plec din România. Din acest punct de vedere, da, l-am considerat un provizorat. I-am spus tatei că nu are rost să mă duc la facultate pentru că vom pleca și va trebui să întrerup. Mai povestesc în carte că mama, care își dorea de ani de zile un bufet de bucătărie, iar tata i se împotrivea, zicând că mâine-poimâine plecăm, ce rost are acum să cumpărăm un bufet de bucătărie, iar asta a durat ani de zile”, adaugă el.

Viață în Constanța – oraș cosmopolit

Provizoratul s-a prelungit timp de peste șase ani, din 1958 când familia lui Dorian a făcut cerere de emigrare în Israel, cererea fiind respinsă în mod regulat de autoritățile comuniste. Și totuși, Dorian nu a dus-o rău: părinții săi, mici meșteșugari și antreprenori, au reușit cu pricepere și tenacitate, în pofida restricțiilor crescânde impuse de regimul comunist, să asigure familiei o existență confortabilă.

Dorian nu a cunoscut, ca alți evrei, antisemitismul cotidian, dar asta și din cauza locului unde a trăit.

Sursa Foto: Petru Clej

“În Constanța în care am trăit erau 30 – 40 de familii evrei, toți se cunoșteau între ei, toți se întâlneau la sinagogă, mai mult sau mai puțin frecvent. Tatăl meu de pildă mergea la sinagogă de două ori pe an: de Paști și de Anul Nou evreiești, în timp ce bunicul meu și cei din generația lui erau mai religioși și mergeau acolo mai des.

Constanța era în acea vremea, după părerea mea, cel mai cosmopolit oraș din România: greci, armeni, turci, tătari, evrei, lipoveni, toate neamurile, probabil din cauza aceasta nu am cunoscut rasismul”, povestește Dorian, care spune că în timpul războiului, sub regimul Antonescu, tatăl sau a făcut trei luni de muncă forțată în lagărul de la Cobadin, iar bunicul său a fost arestat timp de trei zile.

Dorian are o particularitate: n-a fost niciodată obsedat, ca mulți alții în România, de necesitatea de a urma studii superioare pentru a reuși în viață.

“Merită să faci o facultate dacă vrei să devii medic, inginer sau arhitect, adică să fii canalizat spre o profesie, îți dă o diplomă, dar nu îți dă o cultură”, comentează Dorian, care a dat totuși concurs de admitere la facultatea de istorie de la Iași, a intrat și apoi și-a făcut un autodenunț, care i-a adus nu doar exmatricularea, dar a și grăbit acordarea vizei de ieșire și emigrarea împreună cu familia în Israel în februarie 1965.

Pentru Dorian Israelul era o lume total diferită și în același timp asemănătoare cu România lui natală.
“Am întâlnit în Israel un sentiment pe care-l cunoșteam din România – să fim pe placul lumii – și dacă proferai cea mai mică critică erai considerat dușman. În România de azi mai există și acum această obsesie: cum ne vede Occidentul?” spune Dorian.

Războiul de Șase Zile – “Ce caut eu aici?”

După ceva mai mult de doi ani, în iunie 1967, a venit un moment de cumpănă în viața lui Dorian: Războiul de Șase Zile, în care Israelul a învins statele arabe care l-au atacat, iar Dorian l-a trăit ca tanchist, a intrat ca băiat și ieșit ca bărbat, dar nu s-a lăsat infectat de triumfalismul și naționalismul ce au urmat acelei victorii militare.

“Ce caut eu aici? – este gândul cu care am trecut frontiera cu Egiptul, nu ca soldat israelian ci ca emigrant din România care nu era pregătit. Cu câteva săptămâni înainte stăteam în regiment și mă uitam la poze din România, cu prietenii și prietenele de acolo și m-a apucat nostalgia. Făceam comparația între viața din Israel și cea din România. Eram foarte fericit că am plecat de acolo, dar nu am putut uita cei 21 de ani cât am trăit acolo. Așa cum am spus, eu am fost român pe cont propriu, așa cum am fost israelian pe cont propriu și cum am fost britanic pe cont propriu”, explică Dorian.

BBC și războiul rece – “birou de traduceri”

A urmat un alt moment decisiv, selecționarea pentru redacția română a BBC World Service, pentru care Dorian a rămas dator socrului său care a insistat ca el să depună cerere și șefului redacției române la acea vreme, George Campbell, care a avut o încredere nemărginită în el, deși el nu cunoștea decât aproximativ engleza și nu avea nicio experiență de jurnalism, dar a fost selecționat datorită vocii sale.

A început în decembrie 1970 episodul britanic al vieții lui Dorian, legat în mod indisolubil de BBC, el devenind cel mai longeviv membru al redacției române cu un serviciu activ până în 2008.

Perioada de până în 1989 a fost marcată de limitările impuse de războiul rece și de faptul că România era înaccesibilă pentru jurnaliștii BBC, iar Dorian a găsit acolo ceea ce un coleg de-al lui numea “un birou de traduceri”, în care în general se citeau la microfon texte traduse din engleză și scrise de jurnaliști de la secția centrală. Dar treptat Dorian a înțeles etosul BBC.

“BBC prefera să angajeze tineri pe care să-i formeze la cursurile interne, să-i modeleze. Eu nu mi-am dat seama atunci de valoarea acelor cursuri, dar după 1989 când am ajuns în România mi-am dat seama ce importante au fost pentru noi” își amintește Dorian.

Dorian relatează și momente istorice din activitatea secției române a BBC, de pildă difuzarea “Scrisorii celor Șase” – foștii demnitari de partid Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan.

“Spre sfârșitul anului 1988 am primit la redacție un vizitator de seamă, Silviu Brucan, care se întorcea dintr-o vizită în SUA. S-a întreținut cu Mititelu și cu alți șefi din BBC. Ne-a vorbit despre apropiata sa călătorie la Moscova unde spera să fie primit de Mihail Gorbaciov. ”Nu este riscant pentru dv?”, l-a întrebat un coleg. ”Cred că nu”, a răspuns Brucan. ”Mai avem și noi prieteni”, a adăugat el cu un zâmbet misterios…
Câteva luni mai târziu, mai precis la 11 martie, a avut loc o mică recepție în birourile lui Peter Udell, șeful serviciului est european. Nu mai țin minte cu ce ocazie. Era în jur de ora șase seara. La un moment dat, a intrat un membru al serviciului de la recepție, a întrebat cine este dl Christian Mititelu, s-a apropiat de el și i-a spus ceva pe un ton scăzut. Mititelu a ieșit, dar s-a întors după vreo cinci minute. A venit direct la mine și mi-a șoptit: ”Hai să mergem în redacție. Am o ”bombă” în buzunar”. Se referea la așa numita Scrisoare a celor șase, scrisoarea semnată de liderii comuniști George Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, și Silviu Brucan, oameni grei în Partidul Comunist, care criticau politica regimului Ceaușescu. Cum era de așteptat, toți șase au fost rapid arestați, interogați și li s-a impus arest la domiciliu. (Au fost eliberați abia pe 22 decembrie, odată cu prăbușirea regimului.)
Au circulat o mulțime de zvonuri pe marginea rolului jucat de Secția Română BBC în acest episod, unul fiind că cineva din redacție ar fi informat ambasada de primirea scrisorii. Pot confirma că în răstimpul de mai puțin de o oră scurs între primirea scrisorii și citirea de către mine a paragrafelor principale în direct, în emisiunea de la ora 21.00 ora României, nimeni altcineva din redacție, cu excepția lui Mititelu și a Ruxandrei Obreja, adjuncta lui, nu a avut cunoștință de ea. Iar după transmiterea ei în emisiune, ce rost mai avea să fie informată ambasada României, când scrisoarea era oricum de domeniul public? Dar ”spionita” a lucrat și de data asta.”, povestește Dorian în carte.

Anii 1990 – 2000, epoca de glorie a BBC

Decembrie 1989 a însemnat o schimbare fundamentală pentru redacția română a BBC și pentru Dorian. A însemnat revenirea în România și redescoperirea țării natale în calitate de adult, în bună măsură occidentalizat.

A însemnat și perioada de glorie a redacției române care la începutul anilor 2000 avea peste 100 de stații FM care îi retransmiteau programele, iar după 2004 și frecvențe FM proprii, unde după cum își reamintește Dorian puterea și opoziția se întreceau în a le fi prezentată poziția.

În rest, Dorian povestește nenumărate episoade din cariera sa la BBC, dar întotdeauna evitând cu diplomație reproșurile sau plătirea de polițe, reamintește momente memorabile din activitatea sa de translator oficial, în special vizita lui Nicolae Ceaușescu la Palatul Buckingham, precum și de bucuriile și tragediile din viața sa de familie.

Sursa Foto: Petru Clej și Dorian Galbinski la Londra, martie 2021/ Arhiva Personală

“Mă definesc ca multinațional”

E o carte scrisă într-un ritm alert, cu schimbări de scenă care curg într-un mod natural, scrisă de un om pentru care bunul simț are prioritate absolută în fața ideologiei sau a loialităților de grup.

Și pentru că e vorba de loialități voi încheia dându-i cuvântul lui Dorian ca să răspundă la întrebarea: care este identitatea sau mai bine zis care sunt identitățile sale?

“Dacă s-ar putea aș vrea să am o identitate cu valoare adăugată. Am trăit aproape 21 de ani în România, nu pot să zic că am încetat să fiu român și am devenit israelian, nu, am devenit ȘI israelian și după aceea am devenit ȘI britanic, s-au adăugat una peste alta.

Nu-mi place să zic că sunt cetățean al universului, sună pompos, dar îmi place să spun că am puțin din fiecare. Se spune că atunci când înveți o limbă străină ai cheia la o altă cultură, îmi place să spun că sunt și puțin francez, pentru că știu limba atât de bine și cunosc cultura franceză. Deci mă simt bine oriunde mă duc, așa că în felul ăsta m-aș defini: multinațional” conchide Dorian.

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

2 comentarii

  1. „Cum ne vede Occidentul?” Ohoho si ce exista obsesia asta, e chiar politica de stat.
    Ruda apropiata cu obsesia soacra-mii, „ce cred vecinii despre noi”?

  2. ca pe babuini albi!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.