Simion versus Ponta: desprinderea de UE și NATO?

Doi candidaţi suveranişti în finala prezidenţială înseamnă spargerea consensului naţional stabilit în urmă cu trei decenii, în iunie 1995, atunci când am crezut că ajunsesem la sfârşitul istoriei în sens Fukuyama. La masa rotundă de la Snagov partidele româneşti au decis atunci să lase experimentele geopolitice heterodoxe deoparte şi să pună ţara pe traiectorie occidentală, cu arme şi bagaje.

Azi, prezenţa lui Simion sau Ponta în fruntea statului ar înseamna încheierea unui ciclu şi întoarcerea înainte de momentul 1995, cu democraţia liberală sub semnul întrebării şi căi deschise în mai multe direcţii, oricât s-ar declara ei ipocrit pro-europeni; retorica şi baza electorală pe care stau le developează instinctele.

Nu spun că asemenea finală prezidenţială e sigură: experienţa cu sondajele de opinie în anul 2024 ne învaţă să fim precauţi. Însă chiar faptul că a devenit plauzibilă eventualitatea ar trebui să ne îngrijoreze. Întrebarea e, cum a devenit posibil un astfel de scenariu acum, la treizeci de ani de la Snagov, şi ce explică radicalizarea unui segment electoral atât de mare, în ţară şi diaspora?

Există fără îndoială o influenţă serioasă a mediului extern, în special după alegerea lui Trump în Statele Unite, deoarece războaiele culturale americane au rezonanţă pe tot globul, dar în special în statele balcanice cu societate mimetică şi clasă politică oportunistă, prea puţin ancorată în convingeri sincere, care se învârte după cum bate vântul. Joacă de asemenea un rol internetul 2.0, adică reţelele sociale, cu efectul lor de polarizare prin amplificarea vocilor şi narativelor extreme în comunităţi. Iar asta e, cum se spune în industrie, un parametru constructiv de bază al platformelor, nu un defect întâmplător de construţie, deci trebuie să ne învăţăm să trăim cu el.

Mai mult, în ţările foste comuniste s-au succedat deja nişte generaţii după căderea fostelor regimuri, iar memoria istorică a dictaturii s-a estompat. Rezultatul e că întreaga societate, dar mai ales tinerii, aderă la propaganda de tip “nostalgia” – un soi de covor de flori narodnic-romantic aruncat asupra perioadei comuniste, la confecţionarea căruia s-a muncit intens de vreun an încoace pe online.

Dar dincolo de toate acestea, e relevantă şi pentru noi radiografia unor mutaţii sociale pe care o face în SUA Adam Tooze, istoric şi economist la Columbia University. Analizând rezultatele ultimelor alegeri, el constată că vechea împărţire între cei care muncesc pentru o leafă şi capitalişti (investitorii), oarecum suprapusă pe clivajul politic stânga-dreapta, nu mai explică mare lucru.

Există acum trei categorii majore (simplificând mult povestea):

(1) cei care activează în principal în profesii manuale şi micii întreprinzători;
(2) cei foarte bogaţi; şi
(3) clasa profesional-managerială (CPM, adică profesori, medici, avocaţi, ingineri, funcţionari etc), în general oameni cu facultate şi, tot mai mult, un master, care deţin controlul asupra activităţii de zi cu zi a instituţiilor, vieţii publice şi chiar în mari firme private, deci ocupă poziţii de prestigiu şi autoritate în economie şi societate. Ei dirijează practic viaţa de zi cu zi a celor din prima categorie, care prea rar ajung să interacţioneze direct cu super-bogaţii de la punctul doi.

Tensiunea politică predominantă a ultimului deceniu şi ceva, după marea criză din 2008-2009, se manifestă între perdanţii acestei perioade de incertitudine, majoritatea lucrători manuali, fermieri sau mici antreprenori pe cont propriu – şi categoria CPM. Ultimii sunt de fapt întruchiparea elitei intelectuale, tehnocrate şi globalizate, căreia i se contestă azi competenţa şi legitimitatea. Într-o curioasă răsucire logică, atât muncitorii cât şi proprietarii de mici afaceri la limita subzistenţei se identifică mai bine cu un oligarh dinastic ca Donald Trump, cu ale cărui valori şi comportament rezonează, decât cu profesorimea meritocratică căreia nu-i pricep nici limbajul, nici valorile.

În fond, cum bine remarca cineva, e firesc să-ţi iei ca model în viaţă pe unul la fel de golănaş ca tine, care a trecut şi el ca gâsca prin apă prin şcoli, cu singura diferenţă că a avut norocul să moştenească o mare avere din familie. Şi e implauzibil să te identifici valoric şi emoţional cu colega de clasă care stătea în prima bancă, lua tot timpul note mari, mergea la olimpiada de ştiinţe şi a ajuns directoare cu doctorat a unui departament guvernamental.

Există aici mecanisme naturale ale frustrării şi invidiei de grup pe care politicienii suveranişti cu talent, gură mare şi şcoala vieţii ştiu să le mobilizeze foarte bine. De unde şi până unde ochelariştii ăştia care le ştiu pe toate şi dau din gură – elita liberală – au ajuns să conducă societatea, pe când noi care muncim şi facem chestii concrete trebuie să ascultăm de ei? Cum de ei pică mereu în picioare după orice criză şi pare că îşi găsesc mereu joburi, în ţară sau în suspecta străinătate, în vreme ce noi ducem mereu greul?

Socialiştii redistributivi sau mişcarea Occupy de acum un deceniu şi jumătate au tot vituperat pe cei 1% super-bogaţi ai planetei şi au sperat să ridice un val de indignare populară contra lor. Însă, curios, realitatea ne demonstrează că masele n-au o problemă cu super-bogaţii (care sunt prea distanţi şi adesea admiraţi în secret, cel puţin de micii meseriaşi, ca model de rol), ci cu CPM, cu care lumea interacţionează zi de zi şi care sunt percepuţi ca puternici şi pisălogi cu seturile lor de valori. Invidia socială la baza piramidei nu ţinteşte în cei de la vârful societăţii – o altă lume – ci pe cei aflaţi pe nivelul imediat superior.

Chiar micii antreprenori care n-o duc aşa rău cu banii se simt iritaţi de pretenţiile de superioritate culturală, morală şi de cunoaştere ale CPM şi ard de dorinţa să le-o dea peste nas, cu orice preţ. Ne aflăm în plină politică post-materialistă deoarece motivaţia oamenilor nu mai e câştigul, ci revanşa emoţională prin răsturnarea mesei, ieşire din codurile culturale şi normative ale “sistemului” şi recâştigarea autonomiei de acţiune – sau măcar a senzaţiei de autonomie.

Energia populistă dezlănţuită de Trump aduce cu cea a Revoluţiei Culturale a lui Mao, care s-a folosit de legitimitatea directă de la popor pentru a ataca şi destructura elita tehnică şi birocratică ce conducea ţara.

Asemenea rebeliuni populiste contra unui sistem aşezat nu sunt o raritate în istorie, ci se succed ciclic încă din antichitate, cel puţin în societăţile unde există nuclee de politică competitivă. Nu sunt o noutate nici măcar în istoria modernă a SUA. Problema mare cu ele este că generează incertitudine, fiindcă nici liderii care le declanşează şi se suie pe creasta valului nu mai pot controla de la un punct încolo lucrurile, care scapă în direcţii imprevizibile şi iraţionale.

Iar întrebarea decisivă pentru noi e dacă Simion sau Ponta, evident imitatori ai mişcării MAGA, sunt pe cale să arunce într-o asemenea aventură România, o ţară care n-are nici geografia favorabilă, nici ancorele minime de stabilitate statală ale SUA.