Rusia, imperiul care nu mai sperie, dar încurcă. În Armenia, Moldova, Ucraina

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dacă imperiile multinaţionale ar fi evaluate după capacitatea de a-și ţine clienţii în câmpul gravitațional, Rusia lui Putin ar trebui să ceară o pauză pentru revizuirea criteriilor. În ultimii trei ani Kremlinul a descoperit că războaiele costă, sancțiunile te bagă în sapă de lemn, iar ţările considerate cândva „vecinătate apropiată” încep să te trateze ca pe un soţ abuziv şi falit, în timp ce flirtează ostentativ cu pretendenţi mai înstăriţi.

Săptămâna aceasta a adus două vești de care Moscova s-ar fi lipsit bucuroasă. Prima e că UE a invitat Ucraina și Moldova să deschidă primul cluster de negocieri de aderare. A doua, probabil mai importantă pentru Kremlin, că duminică au loc alegeri parlamentare în Armenia, unde Rusia încearcă să împiedice desprinderea de Imperiu unei țări care până de curând era considerată teritoriu garantat.

Pentru Moscova, dosarul moldo-ucrainean reprezintă o permanentă iritare, însă dosarul armean este unul existențial. Armenia e azi unul dintre cele mai interesante laboratoare geopolitice din zona noastră de lume. O țară minusculă, fără ieșire la mare, cu graniţe închise și traume istorice suficient de adânci pentru a alimenta generații de lideri naționaliști, încearcă acum ceva absolut revoluționar: să înlocuiască mitologia naţională cu geografia.

Premierul Nikol Pașinian și-a construit campania în jurul conceptului „Armenia Reală”, o doctrină care sună mai degrabă a sesiune de psihoterapie socială. Schimbarea e una radicală: Armenia ar trebui să renunțe la obsesia teritoriilor pierdute, să accepte realitatea înfrângerii din Nagorno-Karabah și să transforme poziția sa geografică imposibilă într-un avantaj economic. În viziunea lui, Armenia trebuie să renunţe la confruntare şi să devină nodul unui coridor comercial care să lege Europa de Asia Centrală, India și China. Problema e că această viziune presupune două lucruri pe care le detestă deopotrivă Rusia şi naţionaliştii: pacea cu Azerbaidjanul și autonomia strategică față de Moscova.

Alegerile de duminică s-au transformat deci într-un referendum neoficial despre viitorul țării. De o parte se află Pașinian, un politician hiperactiv care postează la 6:00 dimineaţa pe Facebook, ba comentarii geopolitice, ba videoclipuri cu cozonac şi fursecuri. De cealaltă parte se află un grup de partide naționaliste și pro-ruse care par alese după un casting pentru comedie burlescă made in URSS.

Vedeta opoziției e Samuel Karapetian, oligarh ruso-armean care duce campania din arest la domiciliu după ce acum un an a încurajat o lovitură de stat organizată de biserică. El l-a acuzat pe Paşinian că în cursul unei vizite în China a consumat ciuperci halucinogene, iar apoi ar fi adus de acolo o tonă pentru consum guvernamental. În paralel, a propus crearea unui Minister al Sexului pentru a combate declinul demografic, ca să se asigure că “nici o femeie armeană nu rămâne nesatisfăcută”. După el, astfel de insatisfacţii nu doar că reduc rata natalităţii dar încurajează şi activismul politic al femeilor, o chestie desigur nedorită în Ruskii Mir.

Dincolo de detaliile pitoreşti, miza e crucială. Rusia și-a pierdut prestigiul după ce a asistat pasivă la războaiele din 2020 și 2023 cu Azerbaidjanul. Pentru mulți armeni, garanțiile de securitate oferite de Moscova s-au dovedit la fel de serioase precum reclamele online la leacuri minune. Înfrângerea finală din Karabah și exodul a peste 100.000 de armeni au produs o mare traumă colectivă, demontând mitul că doar Rusia poate asigura securitatea Armeniei.

Zilele astea Kremlinul încearcă să transforme alegerile într-o opţiune Bruxelles vs. Moscova; Vladimir Putin a sugerat chiar organizarea unui referendum privind apartenența la UE, versus la Uniunea Economică Eurasiatică. Mesajul este limpede: integrarea europeană este prezentată ca un pariu riscant și îndepărtat, în timp ce dependența de Rusia ar fi singura opțiune realistă.

Presiunea pe Armenia a mers în crescendo: restricții comerciale, semnale economice, avertismente politice voalate. Gazul rusesc a rămas ieftin și indispensabil, dar situaţia se poate schimba oricând; căile ferate ale ţării sunt controlate de companii rusești. Moscova dispune încă de suficiente pârghii pentru a transforma o victorie electorală a lui Pașinian într-o experiență neplăcută iar zilele trecute şi-a rechemat ambasadorul la Erevan.

În comparație cu Armenia, evoluțiile din Republica Moldova și Ucraina sunt mai puțin dramatice, dar la fel de semnificative. Invitarea celor două state să deschidă primul cluster de negocieri reprezintă încă o fisură în arhitectura regională construită de Rusia după prăbușirea URSS.

Procesul de aderare diferă semnificativ de cel parcurs de România și Bulgaria înainte de 2007. Atunci, negocierile erau organizate în 31 de capitole, de la agricultură la concurență și justiție. Astăzi, UE folosește șase clustere tematice, iar primul – „Fundamentele” – include statul de drept, reforma administrației publice, instituțiile democratice și criteriile economice. Cu alte cuvinte, Bruxellesul a decis că este mai prudent să verifice întâi dacă există fundaţia casei înainte să discute culoarea pereţilor.

E drept că, pentru Moldova și Ucraina, deschiderea negocierilor nu garantează aderarea la Uniune. Pentru Rusia însă, mişcarea confirmă o tendință mai importantă: ţări care până nu demult erau considerate parte a sferei sale naturale de influență încep să-și vadă viitorul în altă parte.