Reportaj despre viața românilor pe străzile orașelor germane. Trista poveste a lui Alexandru Nicolae Tălianu și a unui grup de punkeri români din Hamburg

Crescut pe străzile din București, pierdut pe străzile din Hamburg, destinul tânărului Alexandru Nicolae Tălianu a ajuns în paginile săptămânalului german der Spiegel. Deutsche Welle publică un reportaj cutremurător despre viața pe străzile orașelor germane și destinul tragic al românului Alexandru Nicolae Tălianu.

„Dacă nu vorbești germana, nu ai nicio șansă aici” – astfel era întâmpinat Alexandru Nicolae Tălianu, în urmă cu un an, la Hamburg. Ajunsese acolo după ce își încercase norocul în Austria, plin de speranțe, precum mii de alți români. Occidentul îi putea oferi un loc de muncă bine plătit, o casă proprie, o viață nouă.

Câteva luni mai târziu, în februarie, pe un trotuar din Altona, tânărul își îngropase toate visele. „Singura mea grijă este să am ce mânca mâine”, recunoștea el resemnat în fața jurnalistului german Bruno Schrep. Nu era singur. Alături de el, pe străzile din Hamburg, alte zeci, sute de destine ratate, mulți dintre ei români porniți în căutarea unei vieți mai bune.

Printre aceștia și Ricu D, prieten din adolescență cu Nicolae Tălianu, își amintește de vremurile în care punkeri fiind împărțeau totul. Acum Ricu D. împarte doar ziare pe stradă, în speranța că poate strânge ceva pentru a-și potoli foamea. Alexandru este mort, oficial declarat pe 24 aprilie 2018. Dispariția lui, deși nu a stârnit mare interes, a fost practic expusă pe trotuarele din Hamburg, unde tânărul spera la mila trecătorilor, fără a realiza că, cu fiecare zi, corpul lui mai ceda puțin.

Născut în Oltenița, în 1986, tânărul al cărui destin a ajuns în paginile săptămânalului german der Spiegel nu a avut parte de o copilărie fericită. Mama pleacă după 1990 în Italia, pentru a-și întreține familia. Tatăl divorțează, iar Nicolae este dat în grija bunicilor. La 12 ani, pleacă de acasă, sperând că Bucureștiul îi va oferi ceea ce provincia îi refuza: mulți prieteni, dar și fete, alcool și droguri. Intră într-o bandă de tineri neliniștiți, care seamănă frica în Bucureștiul de la începutul anilor ´90. Sunt tineri dezrădăcinați, dezorientați, orfani, abandonați.

Dorm în gări, locuiesc în canale, iar Tălianu devine unul din cei 2000 de astfel de tineri care și spre sfârșitul anilor ´90 continuau să trăiască pe străzile din capitală. Ceva mai târziu, Nicolae devine punker. Major fiind stăpânește arta de a supraviețui pe stradă. Atât și nimic mai mult. Prietenul lui Alex de atunci, dar și de mai târziu, la Hamburg, Ricu D., rememorează acea perioadă: „ne mutam în grup, dintr-un oraș în altul”, din București în Transilvania și de acolo pe litoral. Punkerii împărțeau totul: locul de dormit, berea, drogurile, ultimul mărunțis, își amintește Ricu nostalgic. Astăzi el împarte locul de dormit cu oamenii străzii din Hamburg.

Ieșiți din adolescență, tinerii punkeri încearcă să își găsească drumul în viață. Alexandru lucrează în baruri, face mici afaceri, dar tot nu reușește să scape de droguri și nici să și le permită. Într-un moment de cumpănă, atacă un trecător și, alături de alți amici, fură un telefon mobil și ceva bani. Major fiind, primește o pedeapsă pe măsură: 4 ani și opt luni de închisoare.

După eliberare, este cu totul alt om. Nu mai ia droguri, nu mai consumă alcool și lucrează. Își face prieteni adevărați și lasă trecutul în urmă. Mai mult chiar, o întâlnește pe Irina, studentă la jurnalistică, și se mută împreună. Nu durează mult însă și Nicolae începe să își dea seama că nu îi poate oferi iubitei lui ceea ce merită. Cu numai șase clase absolvite, cu un job prost plătit, tânărul crede că occidentul poate fi șansa lui. Austria sau Germania, acolo se câștigă bine, acolo și-ar putea face un viitor.

Românii au drept la liberă circulație, pot munci fără nicio îngrădire, așa încât Viena este prima lui destinație. În martie 2017, cu documentele de călătorie ale unui prieten – fără un domiciliu stabil nu există nici documente de identitate – Tălianu ajunge la Viena. Dezamăgirile nu se lasă așteptate. Cine are nevoie de un tânăr care, dincolo de optimism și voință, nu dispune nici de calificare profesională și nici nu vorbește decât frânturi de engleză. Este respins peste tot: pe șantiere, la agențiile de intermediere a forței de muncă. Banii nu îi mai ajung, strada redevine casa lui.

De la alți români află că în Germania are șanse mult mai bune. Ascuns în toaleta unui tren, în toamna anului 2017, Alexandru Nicoale Tălianu ajunge la Hamburg. Nu are decât un cort, un sac de dormit și un vechi telefon mobil. Își stabilește „domiciliul” pe malul Elbei, în apropierea faimoasei piețe de pește a metropolei și se îndeletnicește cu cerșitul. Nu este singur, supraviețuirea nu este ușoară. Îl înconjoară mulți conaționali care, ca și el, renunță la ambiții și se mulțumesc cu mila trecătorilor. Din banii primiți își cumpără bere, marijuana și uneori ceva heroină diluată.

Întâmplător, îl regăsește pe stradă pe Ricu D., vechiul lui prieten din București. Ricu vinde ziare pentru oamenii străzii și primește jumătate din încasări. Nicolae refuză o ofertă similară. Visează uneori să își întemeieze o familie, o sună pe Irina. „Nu vreau să trăiesc așa, ce e cu mine?”, întreabă el. Tânăra nu știe cum să îl ajute: „Era un om bun, inteligent și sensibil, dar drogurile l-au distrus”, își amintește ea mai târziu. Așa cum își aduce aminte și de ultima convorbire cu el, în noaptea dintre ani, când el i-a spus că o va iubi mereu iar ea l-a rugat să aibă grijă de el.

În februarie deja, când Bruno Schrep publică un reportaj despre est-europenii fără adăpost din Hamburg, Alexandru Tălianu este slab, mult îmbătrânit și tare neîngrijit. Pentru trecătorii care îl îndeamnă să își caute de lucru, nu mai are decât o singură replică: „Give me peace”. Fără domiciliu stabil, tânărul nu are niciun drept în Germania. Se poate spăla și adăposti din când în când în centrul pentru tineri dependenți de droguri „Stay Alive”. Ca un paradox, exact acolo își va găsi sfârșitul Alexandru, în urma unei septicemii.

Destinul lui Alexandru Nicolae Tălianu nu este, din păcate, singular. Pe străzile din Germania trăiesc sute de mii de oameni. Deși nu există statistici oficiale, în 2016, Uniunea Federală pentru Ajutorarea Persoanelor Fără Adăpost (Bundesarbeitsgemeinschaft Wohnungslosehilfe e.V.) aprecia că, până în 2018, numărul persoanelor fără domiciliu stabil va ajunge la 1,2 milioane. Cei mai mulți dintre aceștia, circa 440.000, sunt refugiați cu sau fără drept de azil. Un procent îngrijorător însă este și cel reprezentat de europenii care beneficiază din 2014 de dreptul la libera circulație, de bulgari, dar mai ales de români. Între 2014 și 2016, numărul persoanelor fără adăpost din Germania crescuse cu 150 de procente.

Orașul Hamburg a intervievat în prima parte a anului 2018 persoanele care trăiesc pe stradă, urmând să prezinte o statistică în luna octombrie. Ulrich Hermannes, șeful organizației Hoffnungsorte Hamburg, declara pentru Deutschlandfunk că „circa 10 până la 15 procente din europenii care vin în Germania ajung să trăiască în condiții precare, pentru că nu dispun de condițiile necesare pentru a se integra pe piața muncii. Nu au pregătire profesională, nu cunosc îndeajuns de bine limba sau vin cu alte probleme, precum boli, deseori nu beneficiază de asigurare de sănătate sau capătă afecțiuni psihice în urma presiunii de acasă, de a asigura stabilitatea economică a familiei, sau a condițiilor de muncă de aici, asemănătoare cu cele din secolul 19, în privința exploatării oamenilor.”

Mirela Barth știe bine cu ce probleme se confruntă oamenii care ajung pe stradă. Este asistent social în centrul Plata, din Hamburg, și numai anul acesta a consiliat circa 500 de români ajunși la limita subzistenței. În discuția cu DW, Mirela Barth se referă la suferința și rușinea bărbaților veniți să caute o viață mai bună pentru ei și familiile lor din România și care eșuează. Nu vor să se întoarcă acasă învinși și, de multe ori, preferă să ajungă pe străzile din Hamburg, în așteptarea sfârșitului. De altfel, după cum spunea și coordonatorul centrelor de consiliere și ajutor, din care face parte Plata, Ulrich Hermannes, „strada este, de fapt, sfârșitul”.

Pentru Mirela Barth există însă și cale de întoarcere. Cei care doresc pot apela la programele de reintegrare, prin care se acordă un ajutor pentru întoarcerea în România, fiind prevăzută chiar și o colaborare cu centrele sociale din țară. De altfel, în aceste zile, o delegație formată din reprezentanții mai multor centre și organizații de caritate din Germania se află la București pentru a discuta tocmai despre problemele și posibilitățile de revenire în țară a românilor care ajung în situații precare. Tocmai pentru a nu repeta destinul tânărului Tălianu.

Pe Alexandru Nicoale Tălianu l-a adus acasă bunica. L-a înmormântat creștinește și odată cu el și-a îngropat și visele ei.

(Text preluat cu acordul redacției române a postului de radio Deutsche Welle)