Războiul economic al tarifelor și cauza lui profundă în secolul XXI (Op-ed de Lucian Croitoru)

Ordinea economică mondială suferă unele modificări vizibile și, în același timp, neașteptate. În primul rând, este vorba despre intensificarea naționalismului economic, operaționalizat, printre altele, prin războiul tarifelor. În general, dată fiind mentalitatea predominantă din societate, majoritatea oamenilor obișnuiți, indiferent de educația lor, tind să asocieze aceast război cu decizii mai mult sau mai puțin arbitrare, ale unor lideri politici puternici la nivel global. În prezent, președintele Donald Trump este văzut ca un lider puternic ce dorește, din varii motive, pe care cei mai mulți pe care cei mai mulți le atribuie personalității sale, să pornească un război comercial sub deviza Make America Great Again.

Dar peisajul este mult mai complex și indică mai degrabă o ordine economică mondială aflată pe punctul de a se schimba sau, poate, chiar de a se destrama, sub influența acțiunii unor actori economici foarte importanți și puternici geo-politic și economic. Este greu de imaginat că acești actori, care până acum ceva timp s-au aflat într-un echilibru suficient de bun pentru a nu altera grav ordinea în care operează, să-și fi schimbat radical comportamentele dintr-o dată, împotriva ordinii economice existente.

Desigur, dacă acceptăm că aceste acțiuni sunt capricii și ambiții aberante ale unor personalități importante, atunci am putea spune că ceea ce se întâmplă este greu de explicat. În această viziune, nu ne rămâne decât să sperăm că acești oameni nu vor reuși să schimbe ordinea economică prin introducerea unor reguli la care am renunțat exact pentru a progresa. Putem spera că după ce alții, cu personalități mai puțin capricioase, dar de asemenea ambițioase, le vor lua locul, pe cale democratică în țările democratice, sau prin cine știe ce metode în țările nedemocratice, lucrurile vor reveni la ceea ce percepem ca normal.

Totuși, pentru a înțelege schimbările care au loc avem nevoie să lăsăm deoparte capriciile, ambițiile sau orgoliile principalilor actori și să vedem cauzele profunde. Fără a nega rolul personalităților în istorie, avem nevoie să recunoaștem că problema globală adevărată constă în tensiunile din ordinea economică ce apar pentru că anumite practici au ocolit, pentru prea mult timp, necesități inevitabile, introducând contradicții ireconciliabile între elemente ale ordinii economice globale. Avem nevoie să înțelegem ce anume din ordinea socială și economică nu mai funcționează așa cum a funcționat până acum și de ce nu mai funcționează. Astfel, vom putea înțelege ce determină ca acțiunile și discursurile unor lideri și ale unor forțe politice relevante la nivel global să intre în conflict în așa fel încât să zguduie ordinea economică globală.

Acest demers, de a arăta ce elemente-cheie vin fundamental în contradicție unele cu altele pentru a tulbura ordinea economică globală, riscă să fie privit de către adepții pragmatismului, adică de cei ce sunt interesați doar de soluții temporare, ca un efort doctrinar fără efecte. Totuși, oricât de teoretice și aparent îndepărtate de formele sale concrete de manifestare ar părea acele elemente fundamentale la care mă refer, am convingerea că numai pornind de la ele se va găsi o soluție la problemele actuale.

Explicația mea pornește de la faptul că, în ordinea economică mondială, ordinea spontană este covârșitor preponderentă în raport cu partea proiectată. Dar acest fapt nu înseamnă că ordinea proiectată nu are un rol important. Dacă este proiectată în răspăr cu logica ordinii spontane, ordinea proiectată poate produce multe și însemnate efecte nesatisfăcătoare. Ea produce acele tensiuni care par să destrame ordinea economică. Cu toate acestea, aspectele nesatisfăcătoare nu apar de la început. Chiar și atunci când devin vizibile pot părea neînsemnate, deoarece ele pot fi mult timp acomodate de ordinea spontană, înainte de a produce efecte atât de costisitoare pentru participanții la ordinea de ansamblu, încât, până la urmă, măcar unii dintre aceștia încep să conteste sau chiar acționează împotriva ordinii existente.

Cu alte cuvinte, elemente ale ordinii complexe a pieței încep să lupte împotriva elementelor despre care a devenit evident că nu servesc ordinea spontană, ci o perturbă. Așa cum va deveni clar în prezentarea mea, ceea ce se întâmplă în prezent își are rădăcinile în reguli pe care noi le-am proiectat și adoptat cu mult timp în urmă, pe care fie le-am considerat juste, fie le-am considerat utile, dar care încălcă principii economice. De asemenea, va rezulta că însăși eliminarea acelor reguli generează, temporar, consecințe nedorite sau poate fi incompletă ori poate duce la adoptarea de noi reguli proiectate. Acest din urmă efect apare dacă ce-i ce au dorința dar și sarcina de a primi și transpune semnalele de revenire la ordinea pieței în ajustarea legislației au doar o înțelegere parțială a economiei globale ca ordine spontană. Creșterea protecționismului tarifar este o dovadă a acestei înțelegeri incomplete.

La nivel global, ordinea economică este ordine spontană pentru că, și la nivelul fiecărei țări, ordinea socială este în primul rând ordine spontană, mereu covârșitor preponderentă în raport cu ordinea proiectată; ea își păstrează acest caracter la nivelul unei țări dacă nu există intenția și puterea ca ordinea spontană să fie suprimată. Dar, chiar dacă, la nivelul uneia sau câtorva țări, ordinea spontană ar fi suprimată în mod democratic sau autoritar, la nivel global ordinea economică ar continua să rămână preponderent ordine spontană, deoarece invențiile tehnologice, inovarea și creșterea complexității ordinii ar avea loc aproape exclusiv în economiile în care ordinea spontană domină. Aceste economii ar deveni mai prospere și mai solidare. În consecință, indiferent cât de mult s-ar strădui autoritățile din diferite țări să proiecteze ordinea socială, pe ansamblu, ordinea rămâne în mod esențial și preponderent ordine spontană.

Cu toate că, în general, în diverse țări (cu excepția dictaturilor), ordinea spontană este preponderentă, acest lucru nu înseamnă că regulile care conduc la ordinea spontană au aceeași natură. În țările occidentale ordinea spontană apare în principal pentru că fiecare dintre noi urmează, în cea mai mare parte, regulile de bună conduită descoperite de-a lungul a mii de ani. Desigur, urmăm și regulile proiectate, dar acestea reprezintă un strat relativ subțire comparativ cu regulile descoperite, dar chiar și ele produc ordine spontană prin consecințe neintenționate (Hayek, „Law, Legislation and Liberty”, 1993). Toate aceste reguli descoperite constituie o tradiție care, în Occident, este esențialmente liberală. Bunăstarea și solidaritatea noastră în Occident sunt produse de această ordine spontană bazată pe o tradiție de reguli ce reflectă faptul că noi descoperim libertatea.

Există însă și societăți/economii ce se bazează pe tradiții a căror esență nu este liberală. Cu alte cuvinte, ordinea economică globală este covârșitor preponderent ordine spontană, dar reflectă în permanență rezultatul unor comportamente care sunt ghidate de reguli de naturi diferite. Pe de o parte, există conflictul dintre regulile proiectate și cele descoperite, pe care îl vedem oriunde, iar pe de altă parte, conflictul dintre tradiția liberală a Occidentului și alte tradiții. Cu toate acestea, în economie operează principii economice obiective, iar legile economice își spun cuvântul și sancționează sau corectează comportamentele care tind să nu se supună necesităților pe care le exprimă principiile obiective. Astfel, la nivel global, comportamentele economice tind să fie ghidate în general de reguli comune.

Aceasta nu înseamnă că diferite ideologii, raportări la raționalitate, credințe morale sau insuficienta cunoaștere nu duc la încălcarea unor principii economice. Exact de la încălcarea acestor principii pornesc toate tensiunile ce apar în ordinea economică mondială. Probabil că cel mai încălcat dintre toate principiile este cel de care lumea este cel mai puțin conștientă, și anume principiul universal al ignoranței, care reflect diviziunea în permanentă creștere a cunoașterii faptelor particulare. Încălcarea acestui principiu apare, atât la nivelul fiecărei țări, cât și la nivelul ordinii economice globale, când decidenții cred că știu cum trebuie să arate ordinea economică și socială, deși nimeni nu poate cunoaște faptele particulare pe care se bazează ordinea. Acest principiu face necesar ca acțiunile noastre de a ne realiza planurile personale să fie libere în limita unei discipline pe care o impun regulile de bună conduită pe care le-am descoperit. În acest fel, interesele noastre personale se aliniază cu cele publice, prin aceea că descoperim reguli care ne extind libertatea, ne permit cooperarea și ne eficientizează acțiunile.

Un exemplu referitor la modul în care libertatea individuală de acțiune, ghidată de reguli de bună conduit descoperite, poate conduce, la nivel global, la extinderea libertății, la creșterea integrării și cooperării economice și la eficientizarea acțiunilor, este standardul aur. Acest sistem, nu a fost proiectat, ci descoperit. Esența lui a fost că a oferit țărilor occidentale un sistem monetar internațional,deși țările nu au avut un scop în a căuta acest lucru și nici nu au încercat să-l proiecteze. El a fost atât de eficient, încât țări din afara Occidentului, cum a fost Japonia, au adoptat regulile lui pentru a avea acces la capitalul occidental.

Apariția și extinderea concepțiilor conform cărora economiștii, sociologii și politologii pot utiliza metode similare celor din fizică pentru a proiecta politici care să îmbunătățească ordinea economică în acord cu scopuri bine definite pentru aceasta a fost o cauză importantă pentru care etalonul aur a fost părăsit. În domeniul monetar, ideea pozitivistă de a părăsi regula automată de politică monetară a etalonului aur și de a adopta o regulă activistă pentru a stabiliza prețurile (obiectiv diferit de cel al etalonului aur) a apărut încă din anii 1920 și a fost susținută de economiști ca Irving Fisher, Gustav Casel, Ralph George Hawtrey și John Maynard Keynes. Este foarte probabil că aceste concepții constructiviste și autoritatea epistemică a susținătorilor lor au încurajat autoritățile din unele țări să utilizeze criza economică din perioada 1929-1933 și consecințele ei dureroase pentru a părăsi etalonul-aur cu încrederea că fac un lucru necesar și util. După suspendarea reguli descoperite a etalonului-aur, la care am ajuns în urma a câteva sute de ani de experiență, în mai puțin de 100 de ani au fost folosite succesiv alte două reguli, dar care nu au fost reguli descoperite, ci reguli proiectate: acordul de la Bretton-Woods și sistemul monetar internațional actual.

Aceste două reguli au fost menite să creeze un sistem monetar international care să permită politicilor fiscale și politicilor monetare să contribuie direct la eliminarea din societate a unor aspect nesatisfăcătoare ce erau atribuite, eronat, ordinii spontane a pieței. Așa cum voi arăta în continuare, aceste două reguli proiectate fie au fost sursa directă a tensiunilor din ordinea economică globală, fie au facilitate ceea ce sistemul etalonului-aur nu permitea, și anume, adoptarea unor reguli cu scop care au condus la tensiunile actuale din ordinea economică internațională, inclusiv la războiul curent al tarifelor.

Pentru a facilita înțelegerea modului în care sistemul monetar actual sau cel de la Bretton-Woods au dus, de la adoptare și până în prezent, la tensiuni majore în ordinea economică internațională, inclusive la cele pe care le vedem în prezent, este necesar să menționez mai întâi că orice țară are nevoie să dea o soluție coerentă la ceea ce se numește „trilema de politică macroeconomică” sau „trinitatea imposibilă” (Mundell, 1963; Obstfeld și Taylor 1997). Orice țară, dacă dorește să aibă politici macroeconomice coerente, trebuie să accepte că nu poate avea în același timp un curs de schimb fix, o politică monetară activă față de obiective interne, cum ar fi inflația sau ocuparea forței de muncă, și capitaluri mobile. Alternativ, dacă țara dorește să aibă o politică monetară activă, atunci are nevoie fie să controleze circulația capitalurilor și să mențină un curs de schimb fix, fie să accepte fluxuri libere de capitaluri și un curs de schimb flexibil (sistemul actual).

Deși pare o problemă tehnică, soluția la trilema de politică macroeconomică depinde esențial de spiritul care predomină în societate. Această dependență este fundamentală pentru înțelegerea argumentației mele referitoare la tensiunile din ordinea economică globală. Wilhelm Röpke (1959) a arătat că baza etalonului-aur a fost spiritul liberal clasic (vezi „International Order and Economic Integration”, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht-Holland). Când a predominat spiritul liberal clasic, care a fost coerent cu principiul ignoranței ce reflectă diviziunea cunoașterii, obiectivele vizate au fost separarea procesului economic de intervenția statului. A fost o mișcare a guvernelor de a se abține de la proiectarea ordinii economice, ca și când s-a înțeles că o astfel de proiectare este în cea mai mare parte inutilă și dăunătoare prin consecințele neintenționate ce ar putea apărea.

Interesant, oamenii au descoperit soluția compatibilă cu ordinea spontană a Occidentului înainte de a descoperi problema pe care o constituie trinitatea imposibilă. Etalonul aur a apărut în mod spontan în Occident, care, din punct de vedere economic, a fost întotdeauna mai dezvoltat decât alte civilizații începând cu secolul al XVIII. Tehnic, cursul monedelor diferitelor țări era fix în raport cu o cantitate de aur și între ele, capitalurile circulau liber, iar politica monetară era pasivă în raport cu ocuparea forței de muncă și inflația, dar era activă pentru a menține cursul de schimb fix. Politica monetară depindea de rezultatul tuturor tranzacțiilor private. Dacă rezulta un deficit de cont curent, atunci politica monetară trebuia să reducă masa monetară și, ca urmare, să crească ratele dobânzilor, pentru a stimula intrări de aur, iar dacă apărea un surplus de cont curent, trebuia să crească oferta de bani, cu consecința reducerii dobânzilor, pentru a stimula ieșirea aurului. Acest etalon (regulă) a funcționat bine din 1873 până în 1913, înainte de începerea Primului Război Mondial, și mai puțin bine până în 1933, din cauză că, în anii 1920, unele bănci centrale au început să fie preocupate de inflație, inclusiv sub influența pozitivismului economic de care am amintit cu referire la Keynes, Fisher, Casel și Hawtrey .

Ceea ce mă interesează să subliniez în mod special în scopul argumentației mele este că prin regula etalonului aur, valoarea banilor a fost scoasă de sub influența politicilor guvernamentale și a fost lăsată să depindă de societate, adică de piață și de principiile obiective ce reflectă necesități cărora nu ne putem sustrage decât pe termen scurt. La fel de important, standardul aur a înlăturat mare parte a surselor economice de conflict dintre statele suverane (Röpke, 1959). Pe total, aceasta a contribuit în sensul reducerii surselor de conflict între state suverane, surse ce au rămas să aibă în cea mai mare parte altă natură decât cea economică.

Când spiritul liberal clasic a fost înlocuit de un spirit colectivist, ce a avut ca instrument principal intervenționismul economic, activitatea economică nu a mai fost ferm separată de activitatea politică. În acest fel, soluția spontană la trilema de politică macroeconomică dată de o societate în care a domnit spiritul liberal clasic (autentic), bazat pe individualismul adevărat nu a mai avut baze. La erodarea acestei baze au contribuit viziunea organicistă asupra societății care a dat din cele mai vechi timpuri un permenent sprijin pentru cei ce au dorit să justifice punerea intereselor societății mai presus de cele individuale, dar și răspândirea „noului liberalism” începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a introduce ideea unei interdependențe între individ și societate, punând astfel bazele ideologice ca în anii 1920 să se discute deja de perfecționarea societății prin proiectarea de reguli (politici) de redistribuire, redistribuire ce trebuia finanțată din impozite.

Nu este deloc o exagerare să afirmăm că problemele ordinii economice globale în care operează statele-națiuni, inclusive problemele prezente, au rădăcini în soluția dată trilemei de politică macroeconomică în lipsa spiritului liberal autentic. Mai precis, sursa adâncă a acestor probleme a început să apară atunci când spiritul liberal a început să fie înlocuit. Convingerea unor economiști, transferată cu succes și în sfera politică, conform căreia societatea poate fi construită prin proiectarea de reguli a avut nevoie ca soluția dată trilemei să fie una care să permit atingerea unui scop pentru economie (economie care nu poate avea un scop pentru că este covârșitor ordine spontană) și care să facă din intervenționism principalul instrument de administrare a economiei.

În această soluție, spre deosebire de etalonul-aur, politica fiscală poate exercita o dominanță asupra politicii monetare, mai ales dacă nu există o clauză care să o interzică, făcând sistemul vulnerabil la inflație. Lipsa de înțelegere a faptului că societate funcționează ca ordine spontană selectivă și-a spus cuvântul și, în anul 1944, a fost adoptată soluția cunoscută ca „sistemul/acordul de la Bretton-Woods”. Nu intru în detalii, dar menționez ceea ce este relevant pentru subiectul acestui eseu: gradul de integrare economică a scăzut, iar spațiul pentru conflicte economice între statele participante s-a lărgit. Au existat nenumărate tensiuni între SUA și Franța lui de Gaulle, cu aceasta din urmă afirmând că sistemul este benefic în special pentru SUA, deoarece numai dolarul era acoperit în aur. În final, când balanța de plăți a SUA s-a degradat si dolarul începea să se deprecieze, inclusiv din cauza multor transferuri pentru reconstrucția unor țări distruse de război, Marea Britanie și Franța au cerut ca aurul însuși să fie folosit între băncile centrale, iar acordul a fost denunțat de președintele Nixon în 1971.

Soluția actuală dată trilemei, pentru ca politica monetară să poată fi activă, constă în utilizarea ratelor de schimb flexibile și mobilitatea capitalurilor. Ea a apărut pe la începutul anilor 1980. Noua soluție a fost adoptată pentru că, în teorie, ar permite ca politica monetară să reflecte condițiile financiare interne ale fiecărei țări, iar interferența politicilor monetare ale țărilor cu condițiile financiare din alte țări participante să fie aproape suspendată prin flotarea liberă a cursului valutar. Este tot mai discutabil dacă, în condițiile de extraordinară integrare a piețelor, această ipoteză mai este sau dacă a fost vreodată realistă.

În schimb, spre deosebire de soluția spontană a etalonului-aur, soluția curentă permite estomparea graniței dintre economie și stat, deși nu e necesar ca estomparea să fie efectiv practicată. Astfel, este important pentru argumentația mea să subliniez că soluția este deschisă ambelor posibilități: și liberalismului, și intervenționismului. Ceea ce va sprijini concret soluția depinde de spiritul predominant în societate. După adoptarea ei, în anii 1980 și apoi până în 2008, cu precădere în anii 1990, soluția a slujit un spirit mai liberal comparativ cu ceea ce a urmat. După 2008 și până în prezent, cu mult mai mult chiar decât era prezent la adoptarea acordului de la Bretton-Woods, cu care s-ar fi potrivit mai bine, spiritul dominant este cel al justiției sociale (mai multă egalitate prin redistribuire), dublat de „justiția climaterică”. Mai mult, întreaga tradiție de reguli învățate ale Occidentului a început să fie atacată nu numai din perspectiva justiției sociale (distributive), dar și din perspectiva progresismului cultural, care, în esență, încearcă să trimită tradiția în derizoriu, făcând opțională respectarea regulilor învățate care o alcătuiesc.

Aceste evoluții au generat efecte care au avut potențialul de a aduce din nou economia, problemele de natură economică și politicile economice în centrul disputelor dintre state. Pe de o parte, i-a mobilizat pe votanții de dreapta, care au adus la putere adversari ai concepției de justiție socială și ai intervenționismului prin reglementări ce împiedică libertatea piețelor, dar și adversari ai progresismului cultural. În SUA, această influență, alături de altele, au rezultat în noua administrație Trump. În același timp, au adus în atenție idei ale unor filozofi, cum este Nick Land sau ale unor bloggeri, precum Curtis Yarvin, care, respingând ideea ineptă de egalitate economică, ajung la alte idei total greșite, cum ar fi acelea că democrația este o frână în calea progresului, că democrația și libertatea sunt incompatibile, că o națiune poate fi condusă ca o corporație, că unele rase sunt înclinate în mod natural către servitute etc. Aceasta dovedește o înțelegere nu numai încompletă, cum am semnalat mai sus, dar și greșită, a faptului că bunăstarea noastră poate continua numai dacă ordinea economică la nivelul unei țări sau la nivel global rămâne covârșitor preponderent ordine spontană.

Pe de altă parte, din perspectiva ordinii economice globale, o sursă de tensiuni vine de la faptul că nu toate țările practică cursuri de schimb total flexibile în condițiile în care capitalurile sunt mobile și politicile monetare sunt active referitor la obiective interne. În China, cursul de schimb al yuanului nu flotează total liber, precum dolarul american, iar regula de a-l devaloriza pragmatic, produce efecte, inclusive asupra balanței de plăți a SUA. În zona euro, soluția la trilemă este similar cu cea a etalonului-aur pentru țările care o compun, căci țările au o singură monedă și nu au politici monetare active, având o singură rată nominală a dobânzii. Uniunea se comportă însă față de restul țărilor ca o entitate ce respectă soluția bazată pe rate de schimb flexibile și pe mobilitatea capitalurilor.

În zona euro, factori diverși, inclusive culturali, determină ca unele țări să fie înclinate mai mult către politici sustenabile, în timp ce altele să prefere politicile ce favorizează solidaritatea. Aceasta se translatează în atitudini față de competitivitate și inflație în interiorul uniunii, ceea ce face ca ratele reale ale dobânzilor să fie diferite, tinzând să producă o segregare a uniunii în țări cu deficite de cont curent și țări cu surplusuri de cont curent. Această trăsătură poate contribui la accentuarea dezechilibrelor la nivel global. Așa cum am amintit și cu alte ocazii, pentru fostul guvernator al Băncii Angliei, Mervin King aceste dezechilibre puteau avea o forță destabilizatoare la nivel global încât era îngrijorat nu că zona euro se va destrămă, ci că politicienii vor face toate eforturile să o mențină (vezi Mervyn King, „The End of Alchemy: Money, Banking and the Future of the global Economy”, Little, Brown). Împreună, țări care au excedent de economisiri, cum este Germania, în zona euro, Japonia, China și alte țări în Asia de Sud-Est, și în fine unele țări exportatoare de petrol, fac din USA un fel de borrower of last resort (singurul care se mai împrumută).

În fine, Rusia, care este o mare putere militară, are, conform Freedom House, un „regim politic autoritar”, iar economia sa este bazată pe extracția de hidrocarburi. Aceasta o face vulnerabilă la liberalism. De aceea, Rusia nu va promova liberalismul în interior și nu-l va vedea cu ochi buni pe cel din exterior. Revenirea liberalismului în țările occidentale este o mare amenințare economică pentru un regim politic autoritar care administrează o economie dependentă de exportul de petrol și gaze. Pentru a înțelege acest lucru este necesar să înțelegem că politicile progresite ale „înverzirii” cu viteze peste ritmurile firești identificate de piață i-a creat Rusiei o mare problemă, deși aceste politici nu sunt liberale. Dar, o și mai mare problemă ar apărea pentru economia rusească de la o trecere în țările occidentale la politici cu adevărat liberale în sensul clasic al cuvântului. Astfel, atât revizuirea din perspectivă liberală a politicilor privind energia în Europa, dar mai ales liberalizarea pieței de hidrocarburi în SUA va crea o mare problemă economiei rusești.

Situația pare unică, dar, pentru că nimic nu este nou sub soare, există și experiențe vechi care ajută la înțelegerea contextului actual. Istoria ne arată că justiția distributivă asupra căreia se concentrase societatea feudală și pe care dorea să o înfăptuiască prin prețul just, nu prin redistribuire, ca în prezent, a generat o altă extremă: mercantilismul. În virtutea acestei filozofii, statul, începând din perioada renascentistă și până la epoca Iluminismului Scoțian, a opus justiției distributive o politică de reglementare stufoasă, de obicei inflaționistă, pentru a alinia interesele private cu cele publice. În esență, mercantilismul s-a bazat pe concepția conform căreia interesele private și cele publice sunt divergente, iar convergența lor poate fi asigurată prin reglementări, intervenționism și protecționism. Mercantilismul a fost o politică împotriva pieței libere; libertatea pieței a fost redată abia când s-a înțeles că interesele private și cele publice sunt convergente pentru că urmărirea interesului personal duce la descoperirea de reguli bune pentru societate, la prosperitate, la cooperare și la solidaritatea care rezultă din extinderea afacerilor.

Perspectiva liberală a administrației Trump referitor la politicile interne este incompatibilă cu mercantilismul. Intențiile de a reduce reglementarea stufoasă este o indicație în acest sens. Așa cum am arătat, flexibilitatea cursului monedei, mișcarea liberă a capitalurilor, și o politică monetară activă sunt compatibile atât cu morala justiției sociale, cât și cu cea liberală, astfel că, din perspectiva internă, soluția actuală dată în SUA trilemei de politică macroeconomică este pe deplin compatibilă cu extinderea libertății piețelor. Însă această soluție nu pare la fel de bună în relațiile externe, mai ales în relațiile cu acei parteneri care practică devalorizări competitive. Din această perspectivă, pare că liberalismul de acasă poate fi combinat cu practica mercantilistă a creșterii tarifelor vamale.

Din păcate, rezultatele nu vor fi cele mai bune. Războiul tarifelor va duce la încetinirea extinderii relatiilor comerciale, la recesiune, cum au dus în timpul crizei din anii 1930, dar, probabil, și la inflație. La nivelul cel mai profund, ceea ce a dus la această situație tensionată în relațiile economice globale este repetata încercare de a proiecta și implementa politici de promovare a justiției distributive în Occident. Această idee a dus la înlocuirea etalonului-aur, soluție descoperită pentru a oferi un sistem monetar internațional cu state-națiune, dar care, în același timp, nu permitea formularea de politici care să țintească la justiție distributivă. Soluția reprezentată de etalonul-aur a fost orientară să sprijine în primul rând obiectivele de sustenabilitate a politicilor, nu pe cele de justiție distributivă.

Sistemele de la Bretton-Woods și cel actual nu pot împiedica repetarea încercărilor de a atinge obiectivul intangibil al justiției distributive. Tot încercarea repetată, mai ales după criza din 2008, de a promova justiția distributivă împreună cu progresismul cultural ar putea să fie cauza de fond pentru care un război tarifar ar putea izbucni în chiar sânul Occidentului. Numai că doar Occidentul ar avea de pierdut dintr-un astfel de război. Ceea ce pare că are de învățat Occidentul este că nu se poate întoarce împotriva tradițiilor sale de reguli de bună conduită descoperite în
mii de ani fără a plăti scump.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple care sprijină acest adevăr este acela că renunțând la soluția pe care am descoperit-o pentru a rezolva trilema de politică macroeconomică, și anume regula etalonului aur, am renunțat la singurul mecanism pe care îl știam pentru a ne împiedica să încercăm la nesfârșit să realizăm obiectivul iluzoriu al justiției distributive. Odată ce spiritul justiției distributive sau, ocazional, al altor obiective nerealizabile a început să domine, inflația a devenit tot mai mult o politică a guvernelor. Odată ce am adoptat celelalte două soluții, ne-am văzut angajați într-un efort permanent de a proiecta cadre instituționale care să ne permită să utilizăm politica monetară astfel încât să prezervăm cât mai bine valoarea banilor.

De atunci, facem permanent acest efort. El are șanse de succes, deoarece o particularitate a structurii extrem de complexe a pieței este adaptabilitatea. Elementele structurii luptă permenent, cheltuind resurse imense, pentru eliminarea acelor reguli proiectate care nu slujesc ordinea. De multe ori nu am reușit, iar atunci când am reușit, rezultatele au fost, în general, mai puțin bune ca în perioada etalonului-aur. Dar, în logica ordinii spontane, mai devreme sau mai târziu, necesitatea constantă de a găsi un mecanism care să compenseze/contrabalanseze ceea ce pare să fie o trăsătură a oricărei generații, și anume incapacitatea de a evita superstițiile sociale, din care derivă, în final, multe episoade de inflație înaltă, ne va face, probabil, să-l descoperim. El va fi, în esență, o regulă care, ca toate regulile bune, va rezulta din acțiunile noastre, deși, cel mai probabil, nu va fi un proiect al nostru. Probabil că șa acum am învățat că eliminarea proprietății private din producția de mijloce de producție a dus la dispariția inovării în fostele țări socialism, așa vom învăța și că încercarea de a susbstitui distribuția pe care o face piața cu redistribuirea pe care o fac guvernele stă, în cele din urmă, la baza inflației în țările capitaliste.