Opinie The New York Times: Trebuie să restaurăm lumea liberă

Opinie semnată de Bret Stephens pentru The New York Times.

La un moment sau altul, cândva în ultimii 30 de ani, conceptul de „lume liberă” a căzut în dizgrație.

Poate că părea depășit, odată ce războiul rece se terminase. Ori un adaos inutil într-o epocă în care dezvoltarea economică, iar nu libertatea politică, devenise principala măsură a progresului uman. Ori o îngâmfare exagerată într-o cultură americană tot mai obsedată de propriile-i păcate, actuale și originare. Sau poate nu mai era adecvat pentru țările în care normele democratice și principiile liberale sunt erodate din interior – din Ungaria și India până în SUA.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Însă acum avem urgent nevoie să restaurăm conceptul în fosta lui poziție, atât pentru puterea lui de clarificare cât și pentru forța sa morală.

Perspectiva unei invazii rusești în Ucraina e tratată de numeroșii apologeți ai lui Vladimir Putin drept un caz de reafirmare a sferei de influență istorice a Rusiei ori ca o contraofensivă predictibilă împotriva expansiunii estice a NATO – cu alte cuvinte, ca un nou episod al jocului politic dintre marile puteri.

Mergând pe acest fir logic, obiectivele Kremlinului sunt limitate, iar revendicările lui sunt negociabile. O logică tentantă a cărei implicație este că diplomația poate funcționa: îi dăm lui Putin ceva ce-și dorește – de exemplu Ucraina nu va adera la NATO sau retragem forțele din statele fostului Pact de la Varșovia – și el va fi mulțumit.

Însă această logică ignoră doi factori: nevoile politice personale ale lui Putin și implicațiile vaste ale țelurilor sale ideologice. Putin nu este nici țar și nici un președinte autentic, în sensul că el ar guverna conform unui set stabilit de reguli care deopotrivă îl legitimează și încorsetează. El este un dictator, pasibil de acuzații penale de corupție și comportament criminal, care nu deține nici o garanție că poate părăsi în siguranță puterea și e nevoit să ticluiască modalități de a-și prelungi cârmuirea pe viață.

Fabricarea periodică a unor crize externe pentru a mobiliza susținerea internă și a capta atenția globală este o modalitate deja testată de-a lungul istoriei prin care dictatorii se pot menține la putere. Deci, indiferent ce deznodământ va avea drama ucraineană, vor mai exista și alte crize generate de Putin. A folosi acum conciliatorismul înseamnă a-l încuraja pe Putin și pe viitor.

Al doilea factor e un derivat al primului. Nu există cale mai bună de consolidare a dictaturii decât discreditarea democrației, care trebuie făcută să pară dezbinată, obosită, coruptă. Sunt multe moduri de a realiza acest lucru și multe dintre ele sunt folosite de Putin, de la sprijinirea partidelor și politicienilor extremiști și până la sponsorizarea roboților de internet și trolilor ruși care diseminează teorii ale consiprației pe rețelele sociale.

Cea mai eficientă metodă este un simplu joc de putere care expune decalajul dintre retorica pompoasă a Occidentului referitoare la democrație, drepturile omului și drept internațional, respectiv calculele lui deloc glorioase privind avantajele comerciale, cheltuielile militare, dependența energetică și riscurile strategice. Atacarea Ucrainei îl va costa pe Putin, însă el va fi compensat cu vârf și îndesat dacă va reuși să impregneze Vestul cu un sentiment profund al propriei slăbiciuni. Succesul celui ce intimidează depinde în primul rând de capitularea psihologică a victimei sale.

Cel mai bun răspuns pe termen scurt la amenințările lui Putin este cel pe care administrația Biden începe în sfârșit să-l ia în calcul: detașarea permanentă și în număr mare a forțelor SUA în statele NATO din prima linie, din Estonia și până în România. Livrările de armament către Kiev, care deocamdată pot fi măsurate în kilograme, nu în tone, trebuie să se transforme într-un pod aerian în toată puterea cuvântului. Nu e necesar și nici recomandabil ca trupele NATO să lupte pentru Ucraina. Dar măcar atât le datorăm ucrainenilor: să le oferim un avantaj al descurajării care rezultă din faptul că sunt înarmați înainte de a fi invadați, dar și o șansă realistă de a lupta pentru ei înșiși.

Răspunsul pe termen lung constă în restaurarea conceptului de lume liberă.

Ce se înțelege prin această sintagmă? Nu este doar o listă de state care se întâmplă să fie democrații liberale, cu unele dintre ele reunite prin tratat în alianțe precum NATO ori în blocuri comerciale regionale precum UE.

Lumea liberă reprezintă ideea mai generală cum că democrațiile planetei sunt legate între ele prin angajamente comune și fundamentale față de libertatea și demnitatea umană; că acele angajamente transcend viața politică și frontierele naționale; și că nici un popor liber nu poate fi indiferent la soarta oricărui alt popor liber, întrucât inamicul oricărui stat democratic este în definitiv inamicul tuturor celorlalte state democratice. Aceasta a fost lecția principală a anilor ’30, atunci când democrațiile au crezut că pot câștiga pacea pentru ele pe spinarea libertății altora – doar pentru a afla pe calea neplăcută că un asemenea târg nu ar fi putut fi posibil vreodată [referire la politica de conciliatorism care a precedat al doilea război mondial – n.trad.].

Conceptul de lume liberă nu este unul perfect – statele care o constituie sunt mult prea des imperfecte. E susceptibil la încrederea exagerată de sine (vezi Afganistan) sau la incoerența strategică (cum a fost, mai mulți ani, în Balcani) ori la dezbinarea înverșunată (în privința războiului din Irak).

Ar fi însă o nebunie să gândești că pierderea Ucrainei nu ar afecta cu nimic viitorul libertății în alte țări, inclusiv în SUA. Succesul obținut din inițiative riscante tinde să genereze admirație, iar Putin n-a dus niciodată lipsă de admiratori în Vest, între care și un fost – și posibil viitor – președinte american.

Putin pare să creadă că dezbinarea și umilirea Occidentului în chestiunea ucraineană poate reduce NATO cât și partenerii ei la o simplă înșiruire de state, fiecare în parte temător și maleabil. Nu e un pariu neinspirat, și Putin nu va fi ușor de oprit. Însă o lume liberă care înțelege că alternativa la a face front comun este a pieri separat pe front poate măcar să înceapă să înfrunte amenințarea pe care el o reprezintă.

sursa: The New York Times (Traducere Rador/ Andrei Suba)

Sursa foto: NATO.int