OPINIE Două piese jucate pe scena TNB mi-au arătat cum banalul poate deveni artă consistentă

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

E o tristeţe a estului care mă împresoară ca un abur şi îmi dă senzaţia de acasă atunci când mă întâlnesc cu scrisul, cinema-ul sau muzica autorilor din acest spaţiu. Am parcurs, în ultimii ani, nu doar cu sentimentul cititorului copleşit de bucuria literaturii bune cărţile lui Andrei Kurkov, Olgăi Tokarczuk, Ivo Andrić sau Gheorghi Gospodinov, dar şi cu impresia că există ceva al nostru, al esticilor, care ne defineşte şi care ne face să ne înţelegem altfel poveştile, idiferent dacă vin dintr-un sat suprarealist din Polonia, un azil al memoriei din Bulgaria, de pe un pod din Bosnia sau de la graniţa dintre Ucraina şi agresorul rus.

Dincolo de marginalitatea personajelor şi a locurilor, care poate fi oriunde sursă de poveste pentru scriitori şi de fascinaţie pentru citiori, sau de eterna aşteptare a mai bine-lui, condiţia de estic te predispune parcă la o melancolie a priori, la onestitate în raport cu propria-ţi existenţă şi la francheţe în relaţia cu ceilalţi.

Două piese pe care le-am văzut, recent, la Naţionalul bucureştean, mi-au dat acest sentiment al locului comun şi am realizat că un român, un bulgar, un polonez sau un sârb îşi vor traduce altfel, între ei, arta, tocmai pentru că, dincolo de graniţe, de limbă şi de obiceiuri, tristeţea le este aceeaşi şi nu le e determinată doar de geografie şi de istorie, ci poate şi de o structură interioară specifică Răsăritului.

„Orchestra Titanic” a lui Hristo Boicev este o astfel de poveste, pusă în scenă de Felix Alexa fără farafastâcuri regizorale inutile şi jucată copleşitor de Mihai Călin, Claudiu Bleonţ, Tania Popa, Mihai Constantin şi Richard Bovnoczki.

Într-o gară părăsită şi în ruină, Meto, Luko, Doko şi Liubka se pregătesc zilnic, aproape ritualic, pentru momentul în care un tren va opri, iar ei vor urca la bord. Sunt descumpăniţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi amorțiți de alcool. “Nereuşita” socială îi face să nu se poată privi altfel decât ca pe nişte veşnici marginali uitaţi în anticamera fericirii. De aceea şi speranţa lor este una mică, lipsită de măreţia vreunui nobil ideal: visează să prindă un tren ca să-l jefuiască, iar cu prada apucată să coboare din nou şi să mai trăiască o vreme în gara ce le-a devenit casă.

Dar într-o zi, din băltirea asta lipsită de orizont ceva îi smulge. În sfârşit, un tren opreşte, dar nu ca să urce ei, ci ca să coboare cineva. Odată cu mantia ponosită şi jobenul prăfuit ale lui Harry, printre cei patru se insinuează magia, iluzoriul, posibilităţile infinite ale imaginaţiei. Acolo, în imaginaţie, ei pot cânta, ca nişte virtuozi, “Oda bucuriei” sau pot fi instrumentiști în orchestra de pe Titanic, ale cărei acorduri s-au oprit numai când vasul s-a scufundat, îşi pot cumpăra bilete şi pot urca în tren, pot pleca din gara vieţii lor cenuşii spre râvinte orizonturi de fericire abia întrezărită. Poate spre vestul îndestulat sau poate spre un est devenit şi el, cândva, prosper? Fiecare spectator îşi poate construi singur finalul acestei poveşti în care, intrând în cabina magicianului Harry, Meto, Luko și Liubka dispar odată cu el. Iar singurul martor al existenței și dispariţiei lor este beţivul Doko. Dar oare au existat ei cu adevărat?

O altă poveste din estul post comunist, străbătută de fiorul tristeţii, dar bine pigmentată cu momente de haz, este “La câţiva oameni distanţă de tine” – coproducție Teatrul Național București-Centrul Cultural „George Coșbuc” Bistrița, Piesa scrisă de Dan Coman și regizată de Radu Afrim, cu Marius Manole, Marius Bodochi, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Mirela Oprişor şi Ştefan Iancu în distribuţie, te aruncă din primul minut în universul familiilor „cu probleme” care poate fi plasat ușor în oricare orășel din România, Serbia, Ungaria sau Ucraina. Un apartament înghesuit și dezolant de bloc comunist. O mamă văduvă, care, după ce s-a chinuit să își crească singură cei doi copii, nu mai visează decât la fericirea lor. Un fiu care cade în patima jocurilor de noroc pentru că nu poate trece peste vinovăția de a nu-și fi putut salva tatăl muribund. O fiică plecată în America, de unde îi trimite mamei, acasă, povești inventate despre viața fericită pe care o duce.

În partea a doua, un fiu în pragul majoratului care încă se mai agață de promisiunea mamei că se va întoarce, într-o zi, din Austria, unde îngrijește de ani de zile bătrâni. Un tată internat la dezalcoolizare măcinat de regrete. Un soț și o soție care constată că nu se pot înțelege unul pe altul. Universul românilor plecați la muncă în străinătate și al copiilor rămași nefericiți în urmă, pentru care bruma de bani trimiși acasă nu poate fi o consolare. Și multă singurătate…

„La câțiva oameni distanță de tine” nu e o piesă de teatru, iar cei de pe scenă nu sunt actori, ci oameni de lângă tine, cu poveștile lor banale, cu tristețile și disperările lor, cu viețile care pot deveni literatură tocmai pentru că sunt atât de complexe în simplitatea lor.