Bolile psihice care apar tîrziu se datorează și ne-liniștii cu viața ta, invidiei, dorinței de a avea mai mult decît ai, urii de sine și de alții, păcatului ascuns, cuibărit adînc în ființa inertă, se arată într-o analiză publicată pe portalul Deutsche Welle.
Nu a supărat pe nimeni, nu l-a supărat nimeni. Într-o dimineață de iarnă a plecat de acasă, fără să-l simtă soția și copiii, îmbrăcat într-o haină subțire, doar cu papuci în picioare. La Gara de Nord s-a urcat într-un tren și a coborît la Sinaia, iar de aici a urcat la Cota 1400. După cîteva ore l-au găsit salvamontiștii. Era aproape înghețat, cu picioarele vinete. L-au coborît în Sinaia și abia aici a realizat unde este, dar nu își amintea nici cum și nici de ce plecase de acasă, în toiul iernii, aproape dezbrăcat. Nu avea să afle nici peste ani, pentru că nu avea ce: nu avusese nici un motiv.
„Ajuns acasă, m-am speriat foarte tare. Îmi era rușine să mă uit în ochii soției și ai fetelor, erau și ele măricele, înțelegeau, acum una e arhitectă iar cealaltă a terminat Artele Plastice. Imediat am venit aici (la Spitalul clinic de psihiatrie prof. dr. Alexandru Obregia din București – n.a.) și m-au internat pe loc. Atunci m-au ținut o lună, cel mai rău era că nu puteam să dorm, mă trezeam și aveam halucinații, mintea o lua razna. Acum mă internez de cîte ori simt că se apropie pericolul să mă posede boala. În rest, iau tratamentul prescris. O să-l iau toată viața.“
E un bărbat în floarea vîrstei, bine făcut, excesiv de politicos, nimic nu arată că suferă de schizofrenie paranoidă. Nu are fracturi de logică sau lipsă de discernămînt atunci cînd stau de vorbă cu el. Știe o sumedenie de lucruri, are o viață de familie normală și lucrează ca inginer constructor. În fiecare an, de sărbătorile Crăciunului și ale Paștelui, îmi trimite mesaje cu urări de bine.
Noaptea nu e pentru dormit, e pentru durere
Se plimbă aproape tot timpul pe culoarul de la etajul întîi al Secției a II-a Psihiatrie a Spitalului Obregia. E un bărbat masiv, la vreo patruzeci de ani, cu o privire a cărei blîndețe pare a fi turnată în ceară. De cîte ori trece pe lîngă un pacient îi cere o țigară, deși are mereu la el un pachet întreg. Atunci cînd primește, se înclină și mulțumește: „cu plecăciune, dragă domnule“.
„M-a părăsit cînd am terminat anul trei de facultate, spune, era iubita vieții mele, dragă domnule. A fugit cu domnul profesor de istorie, cred că acum sînt în Sudan, dar se poate foarte bine să fie în Singapore, de la poliție mi-au ascuns adevărul unde e locația exactă. I-am căutat în vara aia în toate stațiunile balneare unde ar fi putut să meargă ei la băi. I-am căutat și în rezervațiile naturale, știu că le plăceau cocoșii de munte, asta o putea deduce oricine din limbajul gesturilor. Oamenii nu m-au ajutat deloc, ba chiar mi-au indicat trasee greșite ca să mă inducă în eroare și să nu-i găsesc, îi ascundeau de mine, eu le spuneam că nu le voi face nici un rău, să-mi zică, dar ei ziceau că numai la judecătorie se poate rezolva cazul.“
Bolnavii din pavilion îi spuneau Luceafărul, nu am aflat de ce. „Mă Lucefere, îl strigau, cum te cheamă pe tine azi?“ „Pe mine azi mă cheamă Inspectorul“, le răspundea, pînă mîine mai vedem.
În realitate, pe bolnav îl cheamă Constantin V. Cum se plimba aproape tot timpul pe culoar, de la un capăt la altul și înapoi, părea că asta e ocupația lui. Seara, după ce asistenta îi administra doza de pastile, adormea. Însă învariabil, în jurul orei unu noaptea, se trezea în ghearele unui atac de panică, cutremurat de convulsii, o lua la fugă pe culoar și, după cîteva ture, se mai liniștea. Mergea la baie, unde era locul de fumat îngăduit de personalul medical, și fuma una după alta cîteva țigări, tremurînd din tot corpul, ca și cum ar fi fost zgribulit de frig. Încercam să-i vorbesc, să se liniștească. Mă privea ca pe un zid. Apoi, cu trupul epuizat, care purta cu el o față pe care se așternuse o durere de plumb, se tîra în camera lui de spital, unde, așezat pe marginea patului, șoptea mult timp nu se știe ce. Ceilalți bolnavi din salon se obișnuiseră cu nopțile chinuite ale Luceafărului.
Prețul suferinței psihice pe cap de locuitor
România se situează în prezent pe locul trei în Europa în ceea ce privește numărul persoanelor, bărbați și femei, care suferă de o boală psihică. Unul din patru adulți se confruntă cu astfel de afecțiuni. Cele mai multe „boli ale sufletului“ sînt depresiile, urmate de cazurile de schizofrenie și de cele de tulburare bipolară. Asociațiile medicilor psihiatri suțin că în ultimii ani numărul bolilor psihice s-a dublat. Însă Ministerul Sănătății nu a elaborat și nu a publicat nici o analiză statistică a acestei realități alarmante. Guvernele PSD au avut cu totul alte preocupări decît acelea de a elabora programe de prevenție a creșterii bolilor psihice și de a implementa mijloace de îmbunătățire a condițiilor din spitalele de profil.
Deși cercetarea cauzelor generatoare de afecțiuni psihice, mai ales din zona bolilor severe, încă aproximează, în ceea ce privește, de pildă, depresiile ușoare, necronicizate, programele serioase, funcționale permanent prin monitorizarea și asistența, inclusiv la domiciliu, a persoanelor afectate psihic, ar preîntîmpina multe potențiale victime. Atunci cînd viața ni se împotrivește sau doar credem că este așa, pentru o bună așezare în propria persoană ajutorul psihologului și al psihoterapiei sînt vitale. În România, psihoterapia este o pasăre rară pentru persoanele cu afecțiuni psihice: acestea apelează fie exclusiv la tratamente antidepresive, fie, în nu puține cazuri, le combină cu ceaiuri sau cu alte leacuri de la Plafar.
Cum stăm cu psihologii? Cei mai mulți, pe lîngă munca din policlinici, lucrează la cabinete particulare. Au ei, în această situație, randamentul, deschiderea, calmul, capacitatea de a asculta pacientul? Au ei concentrarea de a urmări firul roșu al demersului prin care să încerce să descîlcească meandrele unei ființe care își scapă sieși, așadar atît de fragile? Cu siguranță nu. Tocmai de aceea, se știe că un psihoterapeut prost pregătit ori înlemnit în rutină face mai mult rău pacientului, îi acutizează boala, în loc să i-o dezlege.
De multe ori traumele suferite în copilărie, de la violuri la atmosfera din familie ori la despărțirea părinților (și, mai nou, din lipsa unui părinte sau a amîndurora plecați la muncă în străinătate), se manifestă tîrziu, în adolescență sau chiar la maturitate.
De aceea se spune că „toată viața adultului e o ispășire a copilăriei.“
Dar bolile psihice care apar tîrziu se datorează și ne-liniștii cu viața ta, invidiei, dorinței de a avea mai mult decît ai, urii de sine și de alții, păcatului ascuns, cuibărit în ființa inertă.
Revenind la nevoia de psihologi, la spitalele de psihiatrie există, în medie, un singur psiholog la 80 de pacienți. E de la sine înțeles că doar cazurile grave se află în atenția lor. E o culpă a sistemului de sănătate din România, dar, trebuie să recunoaștem, nu în exclusivitate. Aici e vorba și de educație și de autoprotecție.
Închei cu o realitate dincolo de numere și statistici, pentru că acestea nu există. Este vorba de rușine. De rușinea oamenilor că sînt bolnavi: nu de ficat, de inimă, de rinichi, de prostată etc., ci de o boală psihică. Oamenii care trec printr-o depresie se feresc să-i știe colegii de serviciu, prietenii, uneori chiar și familia. Se tratează „după ureche“, apelează la Internet și află că există în prezent un panaceu, în special pentru episoadele depresive: fie Xanax, fie Rivotril. Pastilele se eliberează doar cu rețetă de la medicul curant, dar le poți procura, printr-o relație, de la unii farmaciști, care le vînd „pe sub mînă“.
Ca atunci cînd cumpăram o bucată de carne, un carton cu ouă, o sticlă cu ulei, un kilogram de zahăr, două franzele în loc de una. Tot „pe sub mînă.“
Image by Lothar Dieterich from Pixabay
21 comentarii