G4Media.ro

O perspectivă asupra inflației în România: politicienii care arată cu degetul spre…

O perspectivă asupra inflației în România: politicienii care arată cu degetul spre BNR trebuie să-și clarifice faptul că ei contribuie la inflație prin politicile pe care le concep

La întrebarea dacă preferă ca inflația să fie relativ mică, atât românii cât și, de exemplu, germanii ar răspunde „da”. Și totuși, aceasta nu înseamnă că atunci când decid, fiecare la locul lui, în sectorul privat sau în cel public, pentru consum, pentru investiții, pentru solidaritate sau pentru sustenabilitate românii și germanii se comportă la fel. Atitudinile lor față de inflație sunt diferite. Noi, românii, tolerăm o inflație relativ înaltă, iar germanii nu. Noi avem o atitudine laxă față de inflație, iar germanii una fermă. De aceea, în România inflația a fost, în ultimii 28 de ani mai mare ca cea din Germania.

Ce este în fond atitudinea față de inflație la care mă refer? Cum se explică dorința similară cu a altora pentru o inflație mică, concomitent cu faptul că, spre deosebire de alții, tolerăm inflații mai mari? Sau, altfel spus, cum se explică iluzia că dorim o inflație mică?

În esență, răspunsul este dat de atitudinea pe care o are publicul față de anticipațiile sale referitoare la competitivitatea firmelor. O atitudine laxă față de inflație înseamnă că publicului românesc nu îi pasă dacă competitivitatea firmelor s-a deteriorat sau urmează să se deterioreze sub un anumit nivel. Pentru a arăta că atitudinea față de competitivitatea firmelor este în final similară cu atitudinea față de inflație, într-un articol recent („Cum pot atitudinile diferite față de inflație să zădărnicească visul european”) am pornit de la o anumită definiție a inflației.

În acel studiu am scris că „teoria neokeynesistă definește inflația curentă ca pe o sumă actualizată pe un orizont infinit a anticipațiilor referitoare la devierea costurilor marginale de la nivelul lor natural. Aceste devieri depind de șocurile în variabile reale cum sunt preferințele consumatorilor, tehnologia, cheltuielile guvernamentale reale, forța de muncă, reglementarea financiară etc. În consecință, atitudinea față de competitivitatea firmelor și, implicit, față de inflație este în esență, o atitudine față de anticipațiile referitoare la aceste abateri neobservabile de la costurile marginale naturale (de la competitivitate) ale firmelor.

La rândul lor, atitudinile față de competitivitate și, implicit, față de inflație depind în mod profund de preferințele față de obiective sociopolitice …, a căror vastă diversitate între țări poate fi totuși structurată, în opinia mea, prin referire la „creștere economică, solidaritate și sustenabilitate” (expresia îi aparține lui Crum, 2013, p. 618).

Preferințele față de cele trei obiective se formează în timp, sub influența factorilor socio-culturali-educaționali-politici, a libertății individului față de stat, inclusiv a libertății sale față de redistribuire și, în fine, a solidității instituțiilor și a încrederii individului în acestea din urmă. Combinația dintre toți acești factori este diferită de la țară la țară, astfel că între statele-națiuni pot exista în mod persistent atitudini semnificativ diferite față de inflație (de acum înainte atitudinea față de competitivitate sau atitudinea față de inflație vor fi folosite interșanjabil). De exemplu, Juselius și Takáts (2018) au arătat că există o puternică corelație între structura pe vârste a populației și inflație, tinerii și bătrânii (dependenții) fiind asociați cu o inflație mai înaltă, în timp ce populația în vârsta de muncă este asociată cu o inflație mai redusă. Când crește raportul dintre dependenți și populația în vârstă de muncă, inflația se mărește. Acest raport depinde de politicile privind educația, sistemul public de pensii, intervenția statului în economie etc. Structura pe vârste este diferită între țări, astfel că ea influențează preferințele țărilor față de creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate și, implicit, atitudinea lor față de inflație, dată fiind legătura dintre structura pe vârste a populației și inflație.

În consecință, este improbabil ca toate țările…să aibă preferințe similare față de creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate. Este probabil ca aceste preferințe, care au rădăcini profunde în rețelele sociale și politice din țările respective să fie diferite între țări, reflectându-se în atitudini diferite față de competitivitate.

Preferințele diferite față de obiectivele sociopolitice constituie cauza pentru care statele-națiuni nu reușesc, toate în aceeași măsură, să faciliteze transpunerea cerințelor pieței privind competitivitatea în parametrii politicilor economice naționale (sau, altfel spus, nu toate statele-națiuni pot să izoleze de facto politicile economice de influența factorului politic și nu-și pot menține angajamentele referitoare la inflație), ceea ce duce la segregarea atitudinilor față de competitivitate și, implicit, față de inflație. Reducerea discreționarismului din procesul de luare a deciziilor de politică macroeconomică prin stabilirea de reguli de politică monetară sau fiscală are ca scop să garanteze că preferințele pentru creștere economică, solidaritate și sustenabilitete nu ajung să reducă până la eliminare transmiterea cerințelor pieței privind competitivitatea în parametrii politicilor naționale.”

Problema este că în România, ca și în alte țări cu inflații relativ mari, există o asimetrie între obiectivele referitoare la creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate, în sensul că preferințele referitoare la creșterea economică și la solidaritate exced cu mult pe cele referitoare la sustenabilitate. Nefiind în mod colectiv conștienți de această asimetrie, trăim cu iluzia că dorim o inflație mică. În realitate, asimetria menționată arată că, fără a fi conștienți de asta sau fără a admite, ne dorim o inflație relativ mare. În acele țări în care există asimetria la care mă refer, în rândul cărora se înscrie și România, competitivitatea firmelor este relativ redusă și inflația este relativ înaltă.

În lumina celor discutate mai sus, pot face două afirmații referitoare la evoluția inflației din România.

Prima este aceea că, lăsând la o parte creșterile inflației venite din influențe ce nu au legătură cu politicile economice, cum ar fi, de exemplu, cele climaterice, inflația relativ înaltă a reflectat în ultimii 28 de ani și continuă să reflecte atitudinea nației noastre referitoare la inflație. Rezultă, că atunci când cineva critică BNR pentru nivelul relativ înalt al inflației trebuie să țină cont de asimetria menționată. Mai ales politicienii care arată cu degetul spre BNR trebuie să-și clarifice faptul că ei contribuie la inflație prin politicile pe care le concep. Câteodată au fost principalii contributori. Ei nu au îndrăznit și nu îndrăznesc nici în prezent să proiecteze politici fiscale, de venituri salariale sau reforme structurale fără a reflecta în ele, în întregime sau, de multe ori în exces, preferința noastă națională pentru creștere economică și solidaritate și neglijența sau cvasi-indiferența noastră referitoare la sustenabilitate, concept care probabil este neclar pentru cei mai mulți cetățeni. Astfel, de cele mai multe ori, în fazele ascendente ale ciclului de afaceri, politicile fiscale și de venituri salariale au fost prociclice, forțând indirect politica monetară – care atât prin lege cât și prin natură tinde să acorde atenția cuvenită sustenabilității – să pună o presiune suplimentară pe sectorul privat prin creșterea dobânzilor.

A doua concluzie este aceea că nu este suficient ca banca centrală să aibă de jure libertatea de a stabili rata dobânzii de politică monetară dacă alte elemente ale independenței sale nu sunt prezente sau respectate. În acest din urmă caz, având în vedere asimetria dintre preferința excesivă pentru creștere economică și solidaritate, pe de o parte, și cvasi-indiferența colectivă față de sustenabilitate, pe de altă parte, politicienii pot forța în anumite limite decidenții de politică monetară să reflecte în deciziile lor asimetria din interiorul obiectivelor referitoare la creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate. Totuși, în general, transpunerea acestei asimetrii în parametrii politicii monetare a fost relativ redusă, deoarece, chiar numiți politic de parlament, cum este cazul în România, decidenții de politică monetară au știut că, în final, politicienii vor da vina pe ei pentru inflație, chiar dacă inflația avea ca sursă principală celelalte politici, și nu politica monetară. Chiar dacă până acum politică monetară a fost destul de bine izolată de influența politică, o izolare în continuare nu se va putea realiza fără o îmbunătățire a independenței sale.

Concluzia mea este că în medie, inflația din România nu va ajunge să fie printre cele mai mici din Uniunea Europeană până când nu vom îndeplini două condiții: (i) eliminarea sau măcar reducerea asimetriei existente între, pe de o parte, preferințele pentru creștere economică și solidaritate și, pe de altă parte, preferințele pentru sustenabilitate; (ii) creșterea independenței băncii centrale. Prima condiție înseamnă, în esență, eliminarea iluziei că ne dorim o inflație mică. Această condiție este greu de îndeplinit deoarece depinde de mulți factori socioculturali și, în plus, este ineficient pentru politicieni să o combată din cauza concurenței politice generate de înclinația naturală a majorității oamenilor de a-și realiza obiectivele privind nivelul de trai acum mai degrabă decât mai târziu. Nici creșterea independenței băncii centrale nu va fi prea ușor de îndeplinit, dată fiind schimbarea de atitudine față de băncile centrale intervenită după criza din 2008. Totuși, acest obiectiv va putea fi atins comparativ mai repede.

Op-ed de Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezintă poziţia băncii sau a redacţiei. Articolul a fost publicat şi pe blogul autorului

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

14 comentarii

  1. Si de ce nu ai curajul, domnule consilier al lui Isarescu, sa spui direct „lasati-ne in pace” si „schimbati legea, pentru ca membrii C.A. al BNR sa nu mai fie numiti de Parlament, adica politic”.
    Cum vrei cresterea independentei bancii centrale fata de factorul politic altfel?!
    Peste tot unde politicul numeste oameni in conducere este praf.

    • Iată un citata din Croitoru. (Cum a juns BNR să joace rolul unui „partid la putere” în lupta politică, 17 august 2016 pe http://www.hotnews.ro, http://www.luciancroitoru.ro și pe http://www.opiniibnr.ro).
      Ți se mai pare că nu a spus deja cu curaj ceea ce trebuia spus? În articol este clară opțiunea pentru criterii clare de admitere în CA al BNR.

      „Ceea ce vreu să fie clar însă este că unele teme de critică la adresa BNR sunt corecte și pot fi discutate. Mă refer la numărul de mandate ale membrilor consiliului de administrație, la transparența veniturilor, la forma de transparentizare care permite continuarea unei bune guvernanțe în interiorul BNR, transparentizarea dezbaterilor din CA al BNR etc.
      Numai parlamentul în ansamblul său va decide însă dacă va impune sau nu o limită pentru numărul de mandate sau dacă va diversifica centrii care au dreptul să numească un membru în consiliul de administrație, concomitent cu impunerea de standarde profesionale, teoretice și practice, între criteriile de eligibilitate. Iar BNR va găsi o formă pentru a mări transparența veniturilor fără a altera buna guvernanță în domeniul resurselor umane.
      Dar a concentra atenția mai ales sau exclusiv pe aceste probleme ar fi o greșeală. Sunt alte reforme necesare, mult mai importante, prin care România să-și alinieze pe deplin legislația privind banca centrală la cerințele europene. Aceste reforme necesare se referă la (i) independența BNR (instituțională, financiară, personală), (i) interzicerea finanțării monetare și a accesului privilegiat și (iii) integrarea juridică în Eurosistem (obiectivele de politică economică, politica monetară și instrumentele de politică monetară, emisiunea monetară, gestionarea rezervelor valutare, sistemele de plăți etc.).
      Ceea ce mi se pare grav însă în orizontul imediat, este tentația unor politicieni de a limita independența BNR prin lansarea ideii de a schimba consiliul de administrație, oricare ar fi acesta, după alte criterii decât cele corecte, specificate acum în legea BNR, în concordanță cu practica internațională. Cu alte cuvinte, mi se pare grav că se dorește lăsarea consiliului de administrație la discreția majorităților vremelnice din parlament. Pentru a atinge acest scop, în perioada care urmează, dacă teoria mea este corectă, vom vedea o intensificare a atacurilor asupra BNR și a sistemului bancar.
      Atacurile vor continua să ia forma unor inițiative populiste, similar legii dării în plată, conversiei datoriilor în franci elvețieni la curs istoric etc., la care BNR, ca instituție responsabilă, nu ar avea cum să nu se opună, așa cum nu avea cum să nu critice lărgirea deficitului bugetar la 3 la sută din PIB. „Dacă v-ați găsit tema, nu renunțați la ea niciodată”, spune Morris (2003, p. 231). Așa că cei care atacă de ceva vreme BNR vor continua cu siguranță. Iar permanenta opoziție ar demoniza BNR și ar putea fi ușor invocată ca motiv bun pentru a dilua criteriile de schimbare a consiliului de administrație, pentru a impune un consiliu care să valideze inițiative populiste și să promoveze politici monetare prociclice. Aceasta ar echivala cu suprimarea independenței operaționale a BNR.”

    • Lasand la oparte exemplele oferite de @Ion Augustus, cum de se face ca vinovati sunt „bancherii” si nu politicienii ?

      PS. De exemplu, liberalii ptca ei sunt cel mai mare si mai puternic partid din opozitie ?

    • @Susufler0
      Exista o mare doza de falsitate in rationamentul celor care dau vina inflatiei pe „bancheri”, in loc sa o atribuie acolo unde se afla in mod real: la factorul politic. Falsitate este un termen bland, probabil ar fi trebuit sa scriu ipocrizie.
      Din pacate, observ aceasta trasatura nu numai la comunicatorii puterii politice, ci si la oamenii obisnuiti. Prea adesea acestia aleg sa isi ignore propria putere de judecata, nu asculta ce le spun propria intuitie sau propriul bun-simt. Prefera in schimb „explicatiile” superficiale auzite la televiziunile aservite, evident ilogice dar care rezoneaza cu prejudecatile, fricile sau invidiile atatora. Fug de adevar si aleg sa se lase mintiti frumos.

      Sa luam exemplul inflatiei. Pentru cresterile de pensii nominale este laudat Guvernul, care „a dat”. Pentru cresterile preturilor la magazine, care le rod sporul veniturilor si ii lasa cu mai nimic in termeni reali, oamenii critica aspru „comerciantul speculant” sau „patronul veros”. Cati oare se gandesc ca acel patron are si el angajati de platit, care la randul lor cer pe buna dreptate mariri de salarii pentru ca, daca s-au dat la bugetari, la ei de ce nu?
      Si cum altfel poate acoperi patronul cresterea lefurilor salariatilor (plus majorarea costurilor cu materiile prime, cu energia, carburantii etc) altfel decat marind pretul propriilor produse vandute la raft?

      Motoarele inflatiei pornesc in momentul in care un guvern incepe sa inunde piata cu pomeni electorale, distorsionand echilibrele macroeconomice prin prea multe masuri populiste.

  2. Asta era sa fie PM si era sa fie ginerele lui Isarescu…toata viata lui era cat pe ce sa fie ceva…

    • Pai oricum Isarescu e ca si tac-su..
      Si „ceva” este in viata lui, nu-i duce grija! Era sa devina „cineva”.

    • Deci, ție, Morjane ți se pare că a fi „ceva”, te-am citat, înseamnă să fii PM. Presupunând că PM înseamnă prim-ministru, ai văzut cum s-au mai făcut unii dintre ei de râs? Unul prin pușcărie, alții destituiți în ultima vreme după doar câteva luni pentru că nu își făceau treaba, după cum ni s-a explicat public. Asta e tot la ce poți tu gândi pentru conceptul de a fi „ceva”? Oricum, cred că ai vrut să spui „cineva”, dar pentru un postac se acceptă o mică confuzie.

  3. Deci, ție, Morjane ți se pare că a fi „ceva”, te-am citat, înseamnă să fii PM. Presupunând că PM înseamnă prim-ministru, ai văzut cum s-au mai făcut unii dintre ei de râs? Unul prin pușcărie, alții destituiți în ultima vreme după doar câteva luni pentru că nu își făceau treaba, după cum ni s-a explicat public. Asta e tot la ce poți tu gândi pentru conceptul de a fi „ceva”? Oricum, cred că ai vrut să spui „cineva”, dar pentru un postac se acceptă o mică confuzie.

    • Multumesc, m-ai „luminat”!
      Auzi, eu il stiu pe acest consilier de 40 de ani.
      In ultimul timp, cam de cand n-a reusit sa devina candidat desemnat pentru functia de PM, a devenit tot mai critic, pe persoana fizica.
      Articolul pe care mi l-ai pus la dispozitie e din 2016. Daca nu e de acord cu modul de functionare a BNR, de ce n-a plecat pana acum de acolo?! Pentru ca e bine. Lucreaza in BNR de vreo 33 de ani! O reformeaza „din interior”?! Ma lasi?

  4. @Ion Augustus,
    Stai jos, ai nota patru…
    Calitatea de PM sau calitatea de ginere…este ceva, nu cineva..

  5. Raspunsul de la BNR pentru dna Dancila, si nu numai, a venit. Mai lipsește punctul de vedere al INS.

    • Punctul de vedere al INS exista si este oficial.
      In luna aprilie 2018, preturile de consum au crescut cu 5,2% comparativ cu aprilie 2017.
      Au trecut multi ani de cand nu am mai avut o asemenea evolutie: peste 5% calculat la 12 luni.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.