Nu deficitul e marea problemă a României, ci PSD

Este, bineînţeles şi deficitul o mare problemă; chiar prima, pentru cine se aşează pe scaunul de la guvern. Necazul mare la noi e însă acela ca actul guvernării e subordonat instinctelor politice ale partidelor care păstoresc executivele, mereu cu ochii pe alegerile viitoare, într-o măsură mult mai mare decât e normal într-o democraţie europeană. Iar partidul de departe decisiv în acest joc a fost totdeauna PSD.

Întâi, pentru că a guvernat cel mai mult. Din cei 35 de ani post-comunişti, să zicem cu mare îngăduinţă că n-au fost integral la butoane cei patru ani ai CDR, plus vreo cinci-şase cât i-a călărit Băsescu, plus un an-doi după 2020, cu îngăduinţă. Tehnocraţia lui Cioloş, cu vicepremierul Dâncu pus acolo să observe şi să oprească tot ce nu convenea PSD, nu poate fi socotit exerciţiu de opoziţie. Deci peste două treimi din viaţa noii republici democratice române au fost guvernaţi de PSD – şi aproape integral ultimii 15 ani.

În al doilea rând, pentru că a avut dintotdeauna cei mai mulţi primari. În al treilea rând, pentru că, din cauza aşezării temeinice pe instituţiile publice moşnenită din perioada Iliescu, are o relaţie simbiotică cu administraţia de stat, care vede cumva în PSD un jupân natural. În al patrulea rând, pentru că a controlat mai mereu justiţia şi serviciile secrete – două sisteme care, se pare, în România nu pot merge oricum decât mână în mână, la modul foarte concret, gen soţul într-o parte şi soţia în celălalt. Mai la vedere sau mai acoperiţi, mă rog.

Toate astea sunt importante pentru că PSD are în ADN-ul său două tare pe care le împărtăşeşte şi cu alte partide româneşti, doar că ei le au împinse la extrem. Anume, sunt o gaşcă non-ideologică, formată pe structuri teritoriale clientelare de tip sud-american, care n-are treabă cu stânga-dreapta ci doar cu mecanismele de extracţie de rente din resursa publică şi promovare de oameni sub-calificaţi, însă abili şi fără scrupule în a folosi utiliza mecanisme.

Trăsătura asta nu se schimbă cu vremurile sau succesiunea de generaţii. Am tot aşteptat ani de zile şi ne-am convins că trecerea timpului şi apariţia liderilor tineri lasă partidul exact cum era, ba chiar degradează calitatea umană la vârf: conducerea actuală e tânără după orice standarde europene, dar mai sfertodoctă decât pe vremea lui Năstase.

A doua trăsătură are legătură cu prima: ca şi PNL, PSD s-a profesionalizat binişor în tehnologii politice, influencing, contractare de consultanţi, manipulare cu sondaje, energizare sau cumpărare de voturi pe sisteme vechi şi noi, adică tot ce se numeşte maşinărie de campanie în democraţii. Până aici, e în regulă.

Problema-i că în paralel s-a deprofesionalizat vizibil pe conţinutul guvernării, adică ce trebuie să faci după ce câştigi alegerile şi te aşezi pe scaunul ministerial. Rezultatul e că, după ce se încheie campania şi toţi oamenii sunt plantaţi pe unde trebuie, în agenţii şi companii naţionale, partidul se plictiseşte şi freamătă, pentru că singura acţiune la care se pricepe şi pe care o face cu plăcere sunt intrigile şi numirile de oameni.

Aşa că între două cicluri de alegeri se mai scorneşte câte o criză, o negociere dramatică, eventual o rotativă, ca să ţină lumea şi TV-urile ocupate cu non-subiecte – că doar n-o să ne ocupăm doamne-fereşte de administrarea infrastructurii, de guvernanţa praf a companiilor naţionale sau de tras banii din PNRR.

Simt cum la vârful partidelor mari deja se instalează panica atunci când văd în faţă trei ani fără alegeri, cum au fost şi 2021-2023, panică la care răspund prin rotative la partid precum cea ordonată de Iohannis la PNL, iar apoi la conducerea statului prin cuplul Ciucă-Ciolacu (adică Iohannis-Ciolacu, de fapt), ambele un substitut de campanie pe uşa din dos.

Discuţia serioasă despre utilitatea acestor aventuri politice de pierdut vremea a fost permanent gâtuită în media tradiţională şi îngropată sub detalii şi dramolete punctuale. Nu trebuia să se vadă ce costuri enorme au produs ele pentru ţară, prin instabilitate, diversiuni securistice, scurtarea orizontului de timp al guvernării, pierderea banilor europeni şi disiparea răspunderii pentru dezmăţul nesăbuit din bugete – totul acoperit sfidător cu eticheta “coaliţia stabilităţii”.

Şi nu, asta nu e trecut şi “hai să nu mai dezgropăm morţii”, deoarece exact aceeaşi reţetă ni se serveşte şi în 2025, în mare parte de aceiaşi oameni. Cine nu-şi înţelege nici măcar istoria foarte recentă e condamnat s-o repete.

Prin reţelele sale extinse pe orizontală PSD va acapara şefia serviciilor secrete şi va pune o şefă la curtea supremă (ICCJ) cu care să controleze strâns ce se întâmplă în justiţie perioada următoare. A obţinut şi rotativa pe care o dorea: altcineva să repare deficitul bugetar şi tot ce au stricat ei, împreună cu partenerul Iohannis, pentru ca apoi să se întoarcă şi să se apuce iar de singurul lucru pe care îl ştiu: proasta guvernare şi risipirea banilor, într-un ciclu implacabil.

Nici măcar nu cred că sunt cu toţii oameni răi pe acolo; dimpotrivă, unii pot fi chiar haioşi la o bere. Problema e la instituţia PSD care nu-şi poate modifica bagajul genetic, după cum vedem şi zilele astea. Rotativa pe care o promit ei lui Nicuşor e ca în fabula cu scorpionul care se jura pe cruce broaştei, doar să-l ia în spinare să-l treacă apa, însă pe la mijlocul curentului tot a înţepat-o şi au murit amândoi înnecaţi. Pentru că na, aşa era firea lui, n-avea cum s-o schimbe.