Noua generație de lideri. Ce au în comun Cîțu, Barna, Cioloș, Orban, Ciolacu, Kelemen

Cu foarte rare excepții, puțini dintre politicienii care-și spun astăzi lideri sau doresc intens să conducă partide au mai și trecut testul votului direct. De fapt, nu veți găsi aproape în niciun partid, la vârf, lideri validați prin vot, de către alegători, nu doar de către colegii de partid. Și atunci, de ce le spunem lor lideri? De unde-și extrag ei legitimitatea? Cine și pe ce bază i-a învestit cu misiunea de a conduce un partid?

Să mai aruncăm o privire la agitația din aceste zile. Florin Cîțu s-a decis, după lungi ezitări, să intre în cursa pentru șefia PNL. Dar cine este domnul Cîțu? De când și-a descoperit acest fost bancher, economist de profesie, preocupat mai degrabă să-i ia locul lui Mugur Isărescu la BNR, valențe de mare om politic? Ce îl recomandă pe domnul Cîțu, venit dintr-o lume perfect paralelă cu politica, la șefia unui mare partid?

Domnul Cîțu n-a candidat în viața domniei sale la nicio poziție aleasă. A dat examene, concursuri, teste, a executat docil ordine inclusiv de la Cotroceni, o calitate aparte care l-a și făcut premier, dar n-a alergat după voturi niciodată. N-a trecut niciodată testul urnelor. Totuși, domnul Cîțu vrea să fie lider, să conducă un partid, sărind cu grație peste o groază de etape obligatorii în cariera unui politician serios.

Nici actualul lider al PNL, Ludovic Orban, nu se poate lăuda că s-a umplut de gloria votului. În afara colegilor de partid, nu l-a votat nimeni, niciodată pe domnul Orban. A fost întreaga cariera pus cu mâna pe funcții importante în statul român: ministru, prim-ministru.

Până și umila poziție de consilier local la sectorul 1 ocupată prin anii 90 o datorează tot PNL-ului, pe listele căruia a intrat în primărie. Nu l-a ales nimeni pe dânsul, ca politician de succes.

Sigur, veți spune, Orban a adus la putere partidul pe care l-a condus. Așa este, numai că voturile partidului nu sunt ale lui. Sunt ale primarilor, ale șefilor de CJ, pot fi trecute în contul altor lideri de la vârful PNL. Liberalii au ajuns la putere de pe locul doi, într-un guvern de coaliție, instalat de președintele Klaus Iohannis.

Șeful statului, da, a câștigat alegeri, chiar mai multe șiruri. Este, cred, cel mai validat om politic prin vot direct din România la acest moment.

Voturile lui Orban sunt cele pe care el, ca om politic și candidat, le poate lua pe persoană fizică. Or, așa ceva până acum nu s-a întâmplat. Domnul Orban n-a luat niciun vot direct. Totuși, a ajuns mare lider politic, deși sondajele îl arată mereu sub partid cu o cotă de încredere scăzută.

Validarea internă este una. Poți ajunge șef, lider cum se zice, trăgând abil sfori, profitând de conjuncturi, folosindu-te de influența administrativă pentru a cumpăra simpatia colegilor. Poti intra în Parlament pe listele partidului, cu ajutorul primarilor și armatelor de activiști, dar asta nu te face automat mare om politic.

Validarea în fața alegătorilor este cu totul și cu totul altceva. Treabă complicată, riscantă, rezervată politicienilor de categorie grea. Ceilalți, cei care nu au trecut vreodată testul votului direct, sunt un fel de politicieni în așteptare, categoria pană.

Să ceri și să obții votul alegătorilor presupune multă muncă, perseverență, putere de convingere, charismă, talent oratoric, rezultate profesionale. Câștigarea încrederii pe bune se face infinit mai dificil în comparație cu micile învârteli și aranjamente de culise.

Nici celălalt mare partid, PSD, nu are la vârf un lider călit în bătălii electorale directe. A fost consilier, viceprimar la Buzău, parlamentar, președinte de Camera Deputaților. Să zicem că a câștigat în 2012 un post de deputat prin vot uninominal, dar tot e cam puțin.

Aproape clasic a devenit însă cazul lui Vasile Dâncu: deși n-a câștigat în viața lui niciun fel de alegeri, nici directe, nici cu filiala PSD Cluj, iată-l instalat în poziția de mare lider, președinte al Consiliului Național al PSD. De unde s-ar putea înțelege că una din condițiile pentru a ajunge șef în PSD este să pierzi constant alegerile.

Cam la fel stau lucrurile și în noile partide. Liderul USR, Dan Barna, a pierdut alegerile prezidentiale din 2019, partidul său a înregistrat un scor modest în 2020, mult sub așteptări. Totuși, Barna este în continuare lider politic și dorește să candideze la șefia noului partid rezultat din fuziune.

Dacian Cioloș vine și el cu o vastă experiență administrativă, dar cu realizări politice modeste. A fost mereu instalat de alții în funcții înalte: ministru al agriculturii, comisar european, premier. Niciodată ales, tot timpul numit.

Chiar și alegerile interne din USR PLUS a încercat, se pare, să le evite.  Cioloș i-ar fi propus lui Barna să se dea amândoi la o parte din cursa pentru șefia noului partid, sub pretextul că o competiție între cei doi lideri ar adânci faliile dintre useriști și plusiști.

S-ar putea ca Dacian Cioloș să fugă de votul colegilor de teamă să nu piardă totul: candidatura la prezidențiale în 2024, șefia grupului Renew Europe din Parlamentul European etc. Dar cum ar putea să ceară votul românilor la cea mai înaltă funcție în stat peste trei ani din moment ce nu-l aleg nici măcar ai lui?

Și Kelemen Hunor face parte din garnitura liderilor făcuți mari politicieni de către proprii săi colegi, nu prin votul alegătorilor. Domnul Kelemen a fost ministru, parlamentar, vicepremier, dar nu știm dacă maghiarii i-ar da pe mână un oraș sau un Consiliu Județean. Poate că da, însă domnul Kelemen nu ne-a dat prilejul să aflăm.  A trecut, la fel ca Marcel Ciolacu, prin votul uninominal în 2012, dar nu știu câtă relevanță are.

Dacă aveți cumva senzația că partidele românești sunt azi acaparate de pseudo-lideri, de creații de laborator, de aici vine: toți acești oameni politici n-au voturi în spate. Bagajul lor politic este ușurel, aproape gol, cariera lor s-a bazat pe numiri, pe misecuvenism. Au ajuns mereu mari prin bunăvoința altora.

Există însă în toate partidele de mai sus politicieni care nu sunt lideri, formal nu ocupă funcții de conducere în formațiunile lor, deși au în spate zeci sau sute de mii de voturi: Emil Boc sau Ilie Bolojan în PNL, Dominic Fritz, Clotilde Armand în USR sau Gabriela Firea în PSD, care a fost validată o dată ca primar al Bucureștiului, apoi a pierdut, dar a trecut la un moment dat testul votului direct.

Liderii puternici, adevărații lideri, s-au născut din bătălii directe. De aici și-au extras toți legitimitatea politică, așa și-au câștigat respectul în partidele lor, dând piept cu alegătorii. Marii oameni politici aduc voturi, politicienii mărunți obțin funcții prin combinații.

Așa cum un soldat care n-a văzut în viața lui câmpul de luptă n-ar trebui să ajungă mare general, nici politicienii fără voturi n-ar trebui să conducă partide. Altfel, în timp se va căsca o prăpastie tot mai mare între alegători și politicieni.

Liderii nu pot fi lideri cu adevărat doar că așa au decis să le zică colegii lor de partid. Mai trebuie să-și câștige acest titlu, iar singura cale legitimă este testul votului, întoarcerea la popor.

Spre comparație, aruncați o privire în Statele Unite, vedeți cum se nasc acolo liderii politici.

Aceasta a fost una dintre problemele României din ultimii 30 de ani: a avut puțini politicieni veritabili, dar a produs cohorte întregi de  impostori, ajunși nu-se-știe-cum mari oameni politici.