Moda, o formă de libertate pe care extremismul o detestă

Duminica trecută, România a ales. Iar ceea ce a evitat – ca printr-un reflex democratic de ultim moment – a fost instaurarea unui climat radical, în care vocea unică înlocuiește dialogul, iar diferența devine periculoasă. A fost un vot important nu doar pentru politică, ci și pentru libertatea de a fi, de a gândi, de a te exprima. Inclusiv prin haine.

Pentru că, da – moda nu e frivolă. Nu e superficială. Este limbaj. Și într-o societate care risca să fie confiscată de discursuri ultra-naționaliste și conservatoare, moda ar fi fost printre primele teritorii afectate.

Istoria ne-a arătat deja ce se întâmplă atunci când extremismul ajunge la putere: hainele devin uniforme. Estetica se simplifică. Diferența este suspectată, apoi exclusă. Libertatea devine indecentă. Iar o bluză „prea colorată”, un machiaj „prea viu” sau un stil „prea urban” se transformă în motive de batjocură, marginalizare sau chiar sancțiune.

Istorie care se repetă: exemple concrete

Germania nazistă (1933–1945)

Regimul nazist a impus o estetică „ariană” care glorifica simplitatea, robustețea și utilitatea. Moda feminină era controlată de idealul de „femeie germană”: păr prins, fustă lungă, culori terne, nimic ostentativ. Ținutele evreilor au fost marcate cu steaua galbenă – un simbol vestimentar forțat care separa și stigmatiza. Designerii evrei au fost excluși din industrie, iar brandurile care colaborau cu regimul (inclusiv Hugo Boss) au produs uniforme pentru SS.

URSS și blocul comunist

În România comunistă, moda a fost redusă la uniformă și conformism. Ținutele erau funcționale, aproape fără identitate individuală. Luxul era privit cu suspiciune, iar hainele vestice erau asociate cu „decadența capitalismului”. Puținele forme de stil personal apăreau pe ascuns: modificarea unor piese de îmbrăcăminte, haine făcute în casă, parfumuri „obținute” prin relații.

Iran după 1979

Revoluția islamică a impus coduri vestimentare stricte: pentru femei, acoperirea completă a corpului, pentru bărbați — interzicerea blugilor, a părului lung sau a stilurilor „occidentale”. Încălcarea acestor reguli atrăgea sancțiuni severe. Dar moda nu a murit: s-a mutat în subteran. Femeile combinau, sub văluri, culori și croieli interzise, creând un limbaj tăcut de rezistență.

Turcia în timpul lui Erdogan

Regimul lui Erdoğan a cultivat o estetică vestimentară conservatoare, legată de valorile islamice și de idealul femeii „decente”. Moda modestă a devenit normă vizuală în spațiul public: hijabul a fost reabilitat politic, fustele lungi, tunicile largi și culorile cuminți au înlocuit vestimentația occidentală în instituții. Stilul vestimentar a funcționat ca marcator ideologic – femeile fără voal devenind adesea ținte ale moralismului public. În paralel, statul a susținut branduri și influenceri care promovau moda islamică, în timp ce vocile disidente și estetica liberală au fost împinse spre marginal.

România pe timpul alegerilor prezidențiale 2025 

În România, în timpul alegerilor prezidențiale, extrema dreaptă a instrumentalizat costumul național ca simbol politic. Ia și cămașa tradițională au fost transformate în uniforme ale „românului autentic”, purtate strategic la mitinguri și apariții televizate. Această estetică folclorică, ruptă de contextul său cultural viu, a fost folosită pentru a transmite un mesaj exclusivist și xenofob: cine nu se îmbracă „românește” nu aparține. Costumul popular, un prilej de celebrare a diversității regionale, a devenit un simbol al unei viziuni etnice înguste și al unor naționalisme revizioniste.

Dacă am fi ales altfel, am fi putut vedea portul popular transformat în armură ideologică, cum estetica queer dispare din spațiul public, iar tinerii care îndrăznesc să fie altfel sunt puși la zid. Nu ar fi fost vorba despre promovarea tradiției, ci despre impunerea unui cod unic de „normalitate națională”.

Dar nu s-a întâmplat. Încă nu.

Faptul că extremiștii nu au ieșit la conducere nu înseamnă că pericolul a trecut, ci doar că avem timp. Timp să înțelegem cât de important este să protejăm nu doar democrația ca sistem de vot, ci și democrația cotidiană – aceea care se vede în cum vorbim, cum iubim, cum ne îmbrăcăm.

Pentru că moda, în momente de criză, devine formă de rezistență. În România comunistă, rochiile erau croite după reviste aduse pe furiș din Occident. În Iran, fetele își combină hijaburile cu blugi skinny. În Cuba, moda s-a reinventat din reciclare. Când libertatea e cenzurată, moda răspunde în tăcere. Cu o geantă brodată, o eșarfă în culori interzise, o ținută care refuză să se alinieze.

Astăzi, avem încă dreptul să alegem ce purtăm. Să fim vizibili. Să fim diverși. Să ne exprimăm prin culoare, siluetă, textură, asumare.

Să nu uităm că hainele nu salvează o democrație. Dar o pot apăra. Uneori, mai puternic decât un discurs.