Mediterana de Est – „ostatică” a crizei din SUA

Decizia şefei democraţilor din Camera Reprezentanţilor de a redacta un rechizitoriu pentru destituirea lui Donald Trump îi îngrijorează pe veteranii politicii americane care îşi amintesc de perioada „Watergate”, când preşedintele de atunci, Richard Nixon, a fost obligat să demisioneze.

(Analiză preluată din publicația greacă Ethnos, via Rador)

Nancy Pelosi, „doamna de fier” a Camerei Reprezentanţilor, îl acuză pe preşedintele american de „abuz de putere”. Citind „rechizitoriul” într-un raport care justifică destituirea, oricine poate descoperi multe date cu privire la modul în care Trump însuşi şi colaboratorii săi au încercat să facă presiuni asupra unui guvern străin pentru a-l „imobiliza” pe principalul adversar politic al preşedintelui american, fostul vicepreşedinte Joe Biden.

Pentru democraţi, ameninţarea lansată de preşedinte la adresa preşedintelui Ucrainei, şi lucrurile care au urmat după aceea constituie o încercare de a influenţa rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2020. În acelaşi timp, tot Pelosi a declarat public că adevăratul stăpân al lui Trump este preşedintele rus, Vladimir Putin. America este ostatica acestei situaţii, iar preşedintele Trump se ocupă cu orice altceva decât guvernarea ţării. Se spune că urmăreşte în continuu ştirile şi că se ocupă cu trimiterea de mesaje pe Twitter. Iar oricine-i urmăreşte activităţile ar putea ajunge uşor la întrebarea dacă alocă cu adevărat timp pentru problemele unei superputeri şi ale cetăţenilor săi.

Stat neguvernat

Politica externă a ţării a fost lăsată pe pilot automat întrucât ministrul de externe, Mike Pompeo, se află sub „asediu” şi se gândeşte să plece din funcţie pentru a candida pentru Senat ca reprezentant al Kansasului. În ceea ce-i priveşte pe militarii de la Pentagon, aceştia sunt în dezacord total cu opţiunile lui Trump, în timp ce ministrul apărării Mark Esper îşi petrece ultimul an de guvernare călătorind prin lume. În fine, auzim şi pesimişti care susţin că America este neguvernată, chiar dacă „statul profund” se află acolo unde datoria o cere. Adică intervine atunci când ţara se află în pericol. Însă trebuie să dăm importanţă şi veteranilor politicii. Aceştia avertizează că atunci când în America există o problemă politică, apar diverse centre de putere. Iar asta poate produce mari prejudicii.

În 1974 a fost dubla crimă împotriva Ciprului: lovitura de stat a juntei greceşti împotriva unui Makarios nesupus şi invazia Turciei în Cipru. Anul acesta, anul în care au început procedurile de destituire a lui Trump, am asistat la invadarea nordului Siriei şi epurarea etnică a kurzilor. Veteranii văd asemănări între situaţia de atunci şi cea de acum. Iar adevărul este că asemănarea de bază este aceeaşi stare de neguvernare pe care americanii au trăit-o în 1974 şi o trăiesc şi acum, în 2019. Iar previziunile nu sunt deloc bune pentru ce urmează. Ţara ar putea fi atrasă pe parcursul întregului an 2020, care este an electoral, în mocirla care se aşteaptă să domine confruntarea electorală dintre democraţi şi republicani.

Analiştii cred că lupta electorală va fi dominată de „un limbaj violent”, înţelegând în mod evident că vor fi utilizate toate modalităţile, mai ales cele murdare, pentru a se impune în faţa adversarilor lor. Dat fiind că Trump menţine o relaţie puternic nepotrivită cu preşedintele Turciei, Atena şi Nicosia trebuie să fie îngrijorate. În 1974, Henry Kissinger a profitat de vidul de putere de la Washington pentru a impune victoria forţei de ocupaţie în Cipru.

Vidul de putere

Acum s-ar putea întâmpla ceva diferit: Turcia să utilizeze acest vid de putere şi, avându-l sub un control ciudat pe Trump, să impună „fapte împlinite” în Marea Egee şi să consolideze ocupaţia din nordul Cipru. Acestea sunt, desigur, nişte ipoteze, dar istoria arată că trebuie să fim atenţi la detalii care în politică au o importanţă mai mare. Săptămâna trecută, Trump nu a lăsat nicio îndoială cu privire la cine stabileşte relaţiile turco-americane. Miercuri, Erdogan a trecut peste – a anulat este cuvântul mai potrivit – decizia colaboratorilor preşedintelui american ca acesta să nu aibă nicio întâlnire la summitul de la Londra cu Erdogan. Întâlnirea a avut loc, iar preşedintele turc a plecat din nou triumfător.

Joi, la ordinul lui Trump, un senator din Dakota de Sud, care nu avea nicio idee despre politica externă, a împiedicat recunoaşterea Genocidului armenilor de către Senatul american. Acest fapt este cea mai deplasată acţiune a lui Trump întrucât, dacă nu ar fi intervenit, majoritatea conservatoare ar fi dat o lecţie răsunătoare de istorie Turciei, ca putere de ocupaţie. Atitudinea inadmisibilă a lui Trump şi susţinerea afişată – în mod grosolan – faţă de Turcia i-au iritat pe legislatorii republicani. Marţea viitoare, preşedintele american se va confrunta cu cel mai important test pentru relaţiile sale nepotrivite cu Erdogan. Preşedintele Comisiei pentru Relaţii Internaţionale a Senatului şi prieten de partid al lui Trump, va depune un proiect de lege care îl va obliga să impună sancţiuni Turciei. Va accepta să fie un preşedinte fără nicio oprelişte şi va opri iniţiativa propriului său partid? Trump este, ne aşteptăm la orice. Doar că acest ultim efort cu privire la sancţiuni pare greu de înfrânt chiar şi prin veto-ul prezidenţial.

Articol de Mihalis Ignatiou / Traducerea: Carolina Ciulu