”Lumina din întuneric”: Povestea de basm a unui orfelinat din România comunistă care a funcționat într-un castel  / ”Pe culoarele Ugronului nu se auzeau ţipete şi plânsete, ci muzică şi veselie”

Noua campanie „Lumina din întuneric” a Muzeului Abandonului, primul muzeu exclusiv digital şi participativ din România, invită donatorii la explorarea uneia dintre cele mai semnificative răni colective ale societăţii româneşti, prin donarea propriilor poveşti de abandon din copilărie, privite printr-o lentilă vindecătoare, pusă asupra oamenilor sau întâmplărilor care au adus un strop de lumină în oceanul singurătăţii.

Muzeul Abandonului (MA) se află în mijlocul unei noi campanii publice de recuperare memorială a amintirilor din jurul fenomenului abandonului. Se împlinesc doi ani de la lansarea primei campanii participative MA, care a reuşit să strângă o comunitate semnificativă în jurul acestui proiect memorial şi prin care s-a început construcţia unei arhive digitale care acum se apropie de 20.000 de itemi.

„Castelanele” de la Zau de Câmpie

Prima poveste a campaniei Lumina din întuneric este şi cea care va sta la baza următoarei expoziţii a Muzeului Abandonului. Vara aceasta o echipă interdisciplinară, alcătuită din nouă specialişti: istorici, antropologi, arhivişti, curatori, oameni de comunicare şi experţi în noile tehnologii, au început o cercetare de teren la Zau de Câmpie.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Castelul de la Zau a fost construit între 1908 – 1912 de baronul István Ugron, membru proeminent al nobilimii secuieşti şi înalt diplomat în regimul austro-ungar. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naţionalizată, iar clădirea a fost transformată în şcoală agricolă, apoi în casă de copii.

• „În anii grei ai comunismului, o familie de profesori, Irina şi Pamfil Moldovan, doi dascăli cu suflet care nu avea copiii lor, au luat în administrare în anul 1963 casa de copii în care se aflau 200 de fete şi le-au îngrijit ca şi cum ar fi fost copiii lor. În orfelinatul de la Zau de Câmpie nimeni nu avea voie să lovească sau să ţipe la copii. D-nul Moldovan a organizat o fermă pe terenul castelului, astfel încât fetelor să nu le fie niciodată foame. Apoi a construit terenuri de tenis şi baschet, astfel încât copiii din sat se uitau aproape cu invidie la fetele de la castel. În croitoria de la Ugron nu s-au făcut niciodată cămăşi de forţă, ca la Căminul Spital de la Sighet, ci lăzi de zestre pentru fete. În bucătăria de la Ugron nu s-a gătit niciodată supă de vegeta, ca la Sighet, ci mâncăruri pe care fetele şi le aduc aminte şi acum, după 20 sau 30 de ani. Pe culoarele Ugronului nu se auzeau ţipete şi plânsete, ci muzică şi veselie.” Oana Drăgulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului

Cele peste 25 de interviuri realizate cu foşti angajaţi sau fete care au trăit la castel, dar şi sutele de obiecte şi documente colectate de echipa muzeului, demonstrează că au existat insule de lumină în felul în care copiii abandonaţi au fost îngrijiţi, protejaţi şi iubiţi în istoria recentă a României.

Iată un fragment din mărturia Mădălinei, culeasă de echipa muzeului în iulie 2023 la Zau de Câmpie: „Nu mi-a lipsit nimic. Mâncarea era foarte bună, duş cu apă caldă, patul meu, lenjerie curată, televizor, teracota cu care ne încălzeam şi era cald, sală de meditaţii cu tablă, brad de Crăciun. La bunica acasă nu am avut niciodată brad şi nici nu venea Moş Crăciun. Hainele erau toate la fel, sigur. Se umplea strada de culorile noastre când mergeam la şcoală şi erau supra-dimensionate că aşa erau anii, moda, eu ştiu? Dar dacă eram acasă, nu aveam nici pe sfert din ce aveam acolo…”.

Zau de câmpie – “A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea”

În timpul cercetării am auzit ca o mantră fraza: “A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea”. Mărturiile colectate la Zau de Câmpie ne-au deschis ochii asupra unei noi piste de cercetare.

Dincolo de imaginile terifiante ale orfelinatelor româneşti din timpul comunismului şi din perioada post-comunistă, dincolo de datele colectate la Căminul pentru Minori Deficienţi Nerecuperabili de la Sighet, fenomenul abandonului în România a avut şi lumină, iar această lumină a lăsat în urmă rezilienţă, capacitate de integrare socială, modele de bune practici, prietenii de zeci de ani, conexiuni emoţionante cu membri de personal şi profesori, care încă dăinuiesc peste timp.

Tanti Toia, bucătăreasa de la „Castel” care învârtea un polonic lung de un metru şi-şi comandase cuţite speciale ca să stăpânească bucatele pe care le pregătea pentru sute de fetiţe, are astăzi 80 de ani. 32 dintre ei i-a petrecut în mijlocul copilelor de la Zau. Precum toţi cei pe care i-am intervievat în această vară, vede încă acel loc cu frumuseţea lui de odinioară, ordinea, curăţenia, straturile de flori, renovările constante pe care le făceau toţi membrii de personal, ca o echipă. „Etalon pe ţară! Aşa de gospodărită o fost…”, ne-a spus cu mândrie despre casa de copii.

Aceeaşi poveste a fost culeasă şi de la Lucreţia din Zau de Câmpie, om de nădejde la bucătărie timp de 36 ani.

Avea 19 ani, iar castelul unde se angajase la bucătărie adăpostea o şcoală agricolă şi nu avea încă canalizare. Aduceau apa cu căruţele de la o fântână despre care se spunea că are cea mai bună apă din zonă.

Doamna Lucreţia era o copilă care crescuse fără tată şi a văzut în directorul Moldovan un om organizat, sever, dar bun cu copiii. „Pentru mine a fost ca un tată. Eu am crescut acolo în anul ăla cât am lucrat…”. Pe măsură ce şcoala agricolă s-a transformat în casă de copii, doamna Lucreţia s-a măritat şi i s-a născut o fetiţă. Când a revenit la muncă, în 1965, a găsit peste 200 de fete pe care trebuia să le hrănească şi o gospodărie uriaşă cu animale şi păsări, fân de cosit şi pământ de lucrat. „Nu răzbeam să tăiem găini…”, îşi aminteşte.

Când plecau fetele la oraş să-şi continue studiile la liceu, bucătăreasa avea grijă să le facă pachete cu mâncare pentru drum. De Crăciun rula câte 6-700 de sarmale şi pregătea şi tobă, cârnaţi, caltaboş şi mai multe feluri de prăjituri. Zilele de naştere ale elevelor erau serbate cu torturi special pregătite, în timpul unor ani în care mulţi dintre copiii instituţionalizaţi ai României nu ştiau că au o zi de naştere.

„Ştim că în amintirile multor copii care au crescut într-o instituţie există şi frânturi de lumină: colegi pe care-i simţeau “fraţi”, un educator sau o bucătăreasă care le-a devenit familie, voluntari cu care au legat prietenii, serbări sau tabere pe care le păstrează vii în gând”, spun organizatorii.

Mărturiile despre lumina din întunericul abandonului pot fi culese prin intermediul unui formular: https://bit.ly/LuminadinIntuneric.

Organizatorii spun că sunt colectate mărturii ale foştilor copii instituţionalizaţi, ale angajaţilor, voluntarilor, rudelor, familiilor adoptive care au îmblânzit acei ani; dar şi mărturii despre razele de lumină care au răzbătut peste abandonurile din viaţa multor dintre noi – divorţ, neglijenţă, şedere prelungită la bunici, singurătate, renunţarea la un vis important, la o prietenie sau la un spaţiu care ne erau dragi.

Proiectul „Lumina din întuneric” este derulat cu sprijinul AFCN – Administraţia Fondului Cultural Naţional, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Mureş / Maros Megyei Múzeum, a Primăriei Zau de Câmpie şi a DGASPC Mureş.