Lagărele lui Ceaușescu / Mii de copii au murit bolnavi și nemâncați în cămine comuniste. Dovezi judiciare, zero condamnări – Radio Europa Liberă

2.207 de morți suspecte ale unor copii cu dizabilități psihice au fost documentate până acum numai în patru din cele 29 de cămine-spital care au funcționat în perioada 1954-1989.

Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vorbesc despre „exterminarea în masă” a unei comunități lipsită de ajutorare, adică a mii și mii de copii, pe baza unor dovezi de tip judiciar – acte, mărturii, posibilitatea unor deshumări. Parchetul General închide însă dosarele invocând lipsa de probe, relatează Radio Europa Liberă.

În cei 34 de ani de la Revoluția Română, nimeni nu a răspuns pentru cruzimile la care au fost supuși zeci de mii de copii. Pare că e mult prea târziu pentru dreptate. Europa Liberă începe un serial despre ce s-a ales de investigațiile privind soarta copiilor morți în lagărele regimului Ceaușescu.

Ramona Maria Roman s-a născut pe 5 februarie 1979, într-un sat din județul Neamț. Era unul dintre milioanele de copii ai Decretului 770 din 1966, care interzicea avorturile și producea cea mai numeroasă generație de copii a României – „Generația Decrețeilor”, cei născuți după 1967.

Mama Ramonei nu era căsătorită și mai avea doi copii. Și niciun venit. Sunt informațiile din ancheta socială făcută în mai 1979. Comisia de anchetă notează: femeia are trei copii – Marius Roman, Vasile Tucă și Ramona Maria Roman și trăiește în concubinaj cu Vasile Tucă, un bărbat care lucra în București și câștiga 1300 de lei lunar, din care trimitea acasă 300-400 de lei pentru creșterea copiilor. După anchetă, statul a decis să o trimită pe Ramona la casa de copii.

În 1982, după ce împlinise 3 ani, o altă comisie constată că Ramona suferă de oligofrenie și retard. Iar fetița ajunge în Căminul-Spital Păstrăveni, județul Neamț. În îngrijirea statului socialist.

Soarta ei e soarta a încă 300.000 de copii români care au ajuns, în perioada 1954-1989, în orfelinate, case de copii sau cămine-spital, înființate de Guvernul Dej în 1954 și „perfecționate” în epoca Ceaușescu, despre a căror existență știau autoritățile comuniste, familiile și atât. Abia în 1990, publicul a aflat.

Și imaginile cu copii malnutriți, legați de pat sau înghesuiți în subsoluri insalubre și reci au făcut înconjurul pământului. Lumea civilizată era consternată de ororile care se întâmplaseră în România în numele politicii de sporire a natalității.

Haine și alimente pentru persoanele nevoiașe, trimise în România de persoane fizice sau instituții occidentale, au ajuns în toate colțurile țării. Unele au avut soarta pe care o avusese mâncarea copiilor înainte de Revoluție – au dispărut. Mii de copii au fost adoptați în străinătate, în ciuda unui curent antioccidental care susținea că „toți capitaliștii ne fură copiii”.

Timp de 20 de ani, peste ororile din cămine s-a așternut cenușa tăcerii. Căminele au fost închise sau transformate, copiii rămași în viață au devenit adulți. Unii au reușit să se integreze în societățile în care au ajuns, alții au ajuns la periferia societății românești sau au rămas asistați pe viață în spitale pentru adulți.

Legal, nicio persoană nu a răspuns pentru miile de morți. Istoricii au documentat, în ultimii șapte ani, activitatea din patru dintre spitalele-cămin din țară.

Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICMER) au numărat 2.207 copii morți.

Estimează un total de 15 mii de morți. Numai din căminele-spital, în care ajungeau copiii cu handicapuri fizice și psihice – unii recuperabili, alții parțial recuperabili, unii nerecuperabili.

Dosarele cu numele responsabililor au ajuns pe masa procurorilor. Unul a fost deja închis, celelalte au soarta incertă. Adevărul despre efectele pe care politica de creștere a natalității promovată de Decretul 770/1 octombrie 1966 al lui Nicolae Ceaușescu încă așteaptă să fie aflat.

Citește integral pe Radio Europa Liberă