Lacurile care au dispărut din Tibet ar fi putut declanşa cutremure prin trezirea faliilor din scoarţă, arată un nou studiu

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

O echipă de cercetători de la Academia Chineză de Ştiinţe Geologice din Beijing a ajuns la concluzia că lacurile care au dispărut din sudul Tibetului ar fi putut declanşa cutremure în regiune prin „trezirea” faliilor din scoarţa terestră, aflate mult timp în latenţă, transmite revista Live Scienece care citează un studiu publicat pe 17 ianuarie în revista Geophysical Research Letters, transmite Agerpres.

Descoperirea se adaugă dovezilor unei legături neaşteptat de puternice între clima planetei noastre şi activitatea geologică.

Acum aproximativ 115.000 de ani, sudul Tibetului găzduia lacuri enorme, unele lungi de peste 200 de kilometri. Astăzi, aceste lacuri sunt mult mai mici sau au dispărut prin secare. Printre acestea se numără şi Lacul Nam Co (numit şi Lacul Namtso sau Lacul Nam), care are doar 75 km lungime.

O echipă de geologi condusă de Chunrui Li, cercetător la Academia Chineză de Ştiinţe Geologice din Beijing, a suspectat că pierderea apei din lacuri ar fi putut avea efecte de domino asupra geologiei locale. Acest lucru se datorează parţial faptului că lacurile mari apasă scoarţa terestră. Când acestea încep să se usuce, acea greutate se pierde, iar scoarţa se ridică încet din nou, în acelaşi mod în care o navă încărcată mult se ridică în apă pe măsură ce încărcătura sa este îndepărtată.

Un al doilea punct cheie este faptul că sudul Tibetului rămâne activ din punct de vedere geologic din cauza coliziunii continue dintre India şi Eurasia, care a început acum aproximativ 50 de milioane de ani. Tensiunea s-a acumulat în scoarţa terestră de sub sudul Tibetului, provocând falii gata să se rupă. Geologii au considerat că ridicarea lentă a scoarţei cauzată de lacurile în contracţie ar fi putut declanşa astfel de rupturi şi genera cutremure.

Cercetătorii chinezi au analizat geologia locală, cartografiind ţărmurile lacurilor antice pentru a calcula câtă apă au pierdut de-a lungul timpului. Apoi au folosit modele computerizate pentru a prezice cât de mult ar fi trebuit să se ridice scoarţa ca răspuns, dezvăluind că acest lucru ar fi trebuit să reactiveze faliile din apropiere.

Analiza lor sugerează că pierderea de apă din Lacul Nam Co, produsă între 115.000 şi 30.000 de ani în urmă a dus la o mişcare totală de 15 metri pe o falie din apropiere. Lacurile situate la 100 km sud de lacul Nam Co au pierdut şi mai multă apă în aceeaşi perioadă. Acolo, este posibil să fi existat o mişcare de 70 m pe faliile adiacente.

Aceste calcule sugerează că faliile din regiune au înregistrat, în medie, între 0,2 şi 1,6 milimetri de mişcare pe an. Pentru comparaţie, celebra falie San Andreas, care traversează California, înregistrează mult mai multe mişcări – în medie, aproximativ 20 mm pe an. Dar în acest caz mişcările sunt cauzate în mare măsură de procese care au loc în adâncul pământului. Noul studiu dovedeşte că mişcările substanţiale pe falii pot fi, de asemenea, afectate de procesele care au loc la suprafaţă.

„Procesele de suprafaţă pot exercita o influenţă surprinzător de puternică asupra proceselor geologice”, a declarat pentru Live Science, într-un e-mail, Matthew Fox, profesor asociat de geologie la University College London, care nu a fost implicat în studiu. „Geologii sunt din ce în ce mai conştienţi de faptul că, pentru a înţelege pe deplin evoluţia unui peisaj sau a unei regiuni tectonice, trebuie să luăm în considerare această cuplare dintre procesele de suprafaţă şi cele din adâncul Pământului”.

„Acest lucru nu înseamnă că vor avea loc cutremure oricând şi oriunde lacurile seacă”, a declarat Sean Gallen, profesor asociat de geologie la Universitatea de Stat din Colorado, care nu a fost implicat în cercetare. Astfel de cutremure se vor produce doar acolo unde lacurile se află deasupra scoarţei care a acumulat tensiune din cauza activităţii tectonice. „Tectonica este întotdeauna motorul”, a declarat el pentru Live Science. „Schimbările încărcăturii de apă modifică doar modul în care tensiunea tectonică acumulată este eliberată în timp”.

„Tensiunea poate fi eliberată şi de alte procese de suprafaţă”, a declarat pentru Live Science Philippe Steer, profesor asistent de geoştiinţe la Universitatea din Rennes, Franţa. „Furtunile severe pot declanşa eroziuni bruşte şi rapide, îndepărtând roci grele care apasă asupra unor părţi ale scoarţei, care astfel se ridică. Carierele din care se extrag cantităţi mari de rocă au un efect similar”, a spus Steer, care nu a fost implicat în studiu.

Dar poate că cele mai semnificative evenimente de „descărcare” din trecutul geologic recent se referă la ultimul maxim glaciar. La acea vreme, acum aproximativ 20.000 de ani, porţiuni mari din America de Nord şi Eurasia erau acoperite de calote glaciare enorme, care aveau pe alocuri o grosime de câţiva kilometri. Aceste calote glaciare dispăruseră în mare parte acum aproximativ 10.000 de ani. Dar, pentru că erau atât de grele, crusta pe care o acopereau odinioară încă se reface şi astăzi.

Unii cercetători cred că acest lucru ar putea ajuta la explicarea unui mister geologic de lungă durată. Aproape toate cutremurele puternice au loc de-a lungul faliilor majore, precum San Andreas, care se găsesc la graniţele dintre plăcile tectonice ale Pământului. Dar, ocazional, cutremure puternice pot apărea în mijlocul unei plăci tectonice, la mii de kilometri de una dintre aceste graniţe.

De exemplu, în 1811 şi 1812, au existat trei cutremure de magnitudinea 7 sau 8 de-a lungul văii râului Mississippi din centrul Statelor Unite. O ipoteză este că tensiunea s-a acumulat lent pe plăcile antice în valea râului Mississippi din cauza activităţii geologice aflate la mii de kilometri distanţă, de-a lungul marginilor plăcii tectonice nord-americane. Apoi, când calotele glaciare s-au topit şi scoarţa terestră a început să se ridice, această presiune a fost eliberată sub forma unor cutremure puternice.