La 75 de ani după Yalta, marea dezordine mondială. Aliații au organizat lumea postbelică acum 75 de ani, la conferința de la Yalta. O structură bipolară deja depășită după bascularea spre vest a sateliților URSS, după dezvoltarea Asiei și după prăbușirea imperiilor coloniale

Aproape caduc. Din ordinea mondială codificată la conferința de la Yalta, deschisă acum exact 75 de ani și care nu a suscitat comemorări oficiale de anvergură, nu mai rămâne astăzi decât un element – ONU. Structura geopolitică a planetei nu mai are multe lucruri în comun cu rezultatele acelei reuniuni de zece zile la care au participat Winston Churchill, Franklin Roosevelt și I. V. Stalin și care a fost deschisă pe 4 februarie 1945 pe malurile Mării Negre.

(analiză preluată din Les Echos, via Rador)

Un mapamond bulversat

În primul rând că marile puteri ale acelei epoci nu mai sunt astăzi decât o umbră; acum au apărut noi rivali, în special în Asia (care reprezintă o treime din PIB-ul mondial și 60% din populația globului). Regatul Unit, singurul care s-a luptat cu Hitler de la începutul și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, și-a pierdut cea mai mare parte a coloniilor. Sateliții europeni ai URSS s-au alăturat în ultimii 20 de ani Uniunii Europene, cea născută la 12 ani după Yalta, în timp ce URSS s-a prăbușit în 1991. Și chiar dacă mai contează încă în Ucraina sau în Siria, Rusia nu mai are capacitatea ideologică, militară sau financiară de a isca războaie și revoluții pretutindeni în lume, așa cum a făcut-o după Yalta.

SUA sunt în continuare, cu siguranță, puternice prin «soft power» și prin capacitatea militară (40% din cheltuielile mondiale). Dar monopolul nuclear de care dispuneau în 1945 este deja partajat de 9 țări care reprezintă 40% din omenirea planetei. Iar economia americană, care trecea de jumătatea PIB-ului mondial în epoca Yalta, nu mai reprezintă astăzi decât un sfert.

Ca urmare a decolonizării sau a diferitelor secesiuni, marea majoritate a statelor de astăzi nu existau la vremea respectivă: ONU numără 193 de membri, față de 51 la crearea sa, la scurt timp după conferință.

ONU are în Consiliul său de Securitate doi membri permanenți cu drept de veto care nici nu au fost prezenți la Yalta. Este vorba de China (astăzi o șesime din PIB-ul mondial, față de a treizecea parte în 1945), a cărei rivalitate economică cu Statele Unite este considerată de majoritatea politologilor ca fiind elementul structurant major al acestui debut de secol XXI, și de Franța. Franța nu a fost invitată la Yalta – ceea ce i-a determinat pe istoricii francezi și pe gaulliști să pretindă că Yalta constituia «o împărțire a lumii», deși cea mai mare parte a lucrărilor conferinței a fost consacrată coordonării Aliaților pentru a grăbi învingerea Germaniei și a Japoniei și mai ales raportului de forțe (militare) ale momentului în Europe. Churchill credea, într-adevăr, că s-a înțeles cu Stalin trei luni mai devreme în legătură cu partajarea zonelor de influență, cam suprarealiste, 90% influență URSS în România, 90% influență occidentală în Grecia etc., dar și-a dat repede seama că a fost păcălit, demersul fiind deja respins de Roosevelt.

Raportul de forțe de la acea vreme i-a permis lui Stalin să violeze acordul de la Yalta aproape imediat, manipulând alegerile organizate câteva luni mai târziu în Ungaria și Polonia. Sub protectorat american, Europa de Vest a prosperat după război. Ceea ce i-a uimit, fără îndoială, pe semnatarii de la Yalta, a fost crearea Uniunii Europene, pe fondul reconcilierii dintre Franța și Germania. O Germanie aflată atunci la pământ, despre care nimeni nu și-a închipuit, la Yalta, că va fi campioana mondială a excedentelor comerciale o jumătate de secol mai târziu. Dar dacă Uniunea are greutatea unei cincimi din totalul activității economice mondiale, ea pare în continuare un pitic politic, fiind erodată de o criză identitară ilustrată de reafirmarea suveranității Regatului Unit care tocmai a părăsit-o.

Un partaj al lumii postbelice a avut loc, spun istoricii, dar nu la Yalta, ci mai curând ca efect al Războiului Rece, care l-a făcut pe Churchill să spună, în martie 1946, că ”o Cortină de Fier a căzut asupra Europei”, înainte ca planeta să încremenească în două tabere. Au dispărut atunci speranțele de stabilitate, de pace și de colaborare americano-sovietice încarnate de un Roosevelt care a acționat cu o naivitate siderantă în fața lui Stalin.

Ultimul «supraviețuitor» de la Yalta, ONU, nu mai reprezintă, astăzi, triumful multilateralismului, deși niciodată nu a fost atât de evident că marile puteri acționează singure când interesele lor vitale sunt în joc. Națiunile Unite sunt adesea neputincioase în a soluționa conflictele deschise, cum sunt de exemplu cele actuale din Yemen, Siria, Libia, sau cele mocnite ca de exemplu cele dintre India și Pakistan, în ciuda unei avalanșe de rezoluții. De la Yalta și până astăzi, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat 2.499 de rezoluții, iar Adunarea Generală aproape 9.000.

Articol de Yves Bourdillon / Traducrea: Ruxandra Lambru