Irina Munteanu, Deputy CEO Veolia România: „Orașele care vor continua să trateze separat apa și energia vor avea costuri mai mari și vor pierde din competitivitate”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

După două decenii în care România a investit în rețele de apă, energie și infrastructură urbană, provocarea următoarei etape pare să fie una diferită: cum transformăm aceste investiții în sisteme mai eficiente, mai reziliente și mai puțin dependente de resurse externe. În Europa, tot mai multe orașe încep să trateze apa, energia și digitalizarea ca părți ale aceluiași ecosistem, iar infrastructura de apă este privită tot mai des nu doar ca un consumator, ci și ca un producător de energie. Într-un interviu acordat G4Media, Irina Munteanu, Deputy CEO Veolia România, explică de ce autonomia energetică locală devine o temă de competitivitate economică, ce resurse ignoră încă orașele și de ce performanța unei infrastructuri nu se măsoară doar în investiții.

România și Uniunea Europeană au investit masiv în infrastructura de apă și energie în ultimele două decenii. De ce spuneți că următoarea etapă nu mai este doar despre investiții?

Investițiile rămân fundamentale. Fără ele nu putem vorbi despre infrastructură modernă, servicii de calitate sau adaptare la schimbările climatice. Însă cred că în Europa asistăm la o schimbare de paradigmă. Dacă în ultimii 20 de ani accentul a fost pus pe recuperarea decalajelor de infrastructură, în următorii ani accentul se mută pe eficiență, reziliență și autonomie energetică. Vedem acest lucru în politicile europene, în noile directive privind eficiența energetică și în modul în care sunt gândite investițiile publice.

Pentru România, provocarea este una diferită față de cea de acum două decenii. Nu mai este suficient să modernizăm separat o rețea de apă, un sistem energetic sau o clădire. Trebuie să începem să le privim ca pe elemente ale aceluiași sistem. Din experiența noastră, administrând infrastructuri de apă și energie pentru peste 2,1 milioane de utilizatori și operând peste 8.500 de kilometri de rețele de apă și canalizare, observăm că performanța nu este generată de un proiect singular, ci de capacitatea de a integra și opera împreună aceste sisteme.

Putem investi în continuare miliarde de euro în apă și energie, dar dacă aceste sisteme rămân operate separat, vom continua să pierdem resurse și oportunități importante de eficiență.

Apa și energia sunt, de regulă, tratate ca două domenii distincte. De ce considerați că această abordare devine depășită?

Pentru că în realitate cele două sisteme sunt profund interdependente. Apa are nevoie de energie în fiecare etapă a ciclului său de viață: captare, tratare, distribuție, colectare și epurare. În același timp, infrastructura de apă conține resurse energetice care, până de curând, erau insuficient valorificate. Pe de altă parte, apa uzată conține energie termică. Nămolul rezultat din epurare poate produce biogaz. Diferențele de nivel din infrastructura hidrotehnică pot genera energie regenerabilă. Căldura reziduală poate fi recuperată și reutilizată.

Această schimbare de perspectivă este foarte importantă pentru orașe. Dacă în trecut infrastructura era privită exclusiv ca un consumator de resurse, astăzi ea poate deveni și producător de resurse. În multe orașe europene, această abordare face deja parte din strategiile de dezvoltare urbană. România începe să facă pași în aceeași direcție, iar potențialul este considerabil.

Există exemple concrete care arată că această abordare funcționează deja în România?

Da. Unul dintre cele mai relevante exemple este Stația de Epurare Glina. Puțină lume știe că vorbim despre una dintre cele mai mari stații de epurare din Europa, aflată în top 4 la nivel continental. Dincolo de dimensiune, este și un exemplu foarte bun despre cum infrastructura de apă poate deveni infrastructură energetică. În fiecare zi, aproximativ 300 de tone de nămol rezultate din procesul de epurare sunt valorificate pentru producția de biogaz. Acesta este utilizat în centrale de cogenerare care produc atât energie termică, cât și energie electrică. Rezultatul este foarte concret: stația își acoperă integral necesarul de energie termică și aproximativ 50% din energia electrică necesară funcționării. Cu o capacitate instalată de aproximativ 6 MW, Glina a devenit cel mai mare producător de energie verde din zona metropolitană a Bucureștiului.

Un alt exemplu este Stația de Tratare a Apei de la Crivina, unde infrastructura este proiectată să producă peste 5.800 MWh de energie regenerabilă anual prin intermediul unei microhidrocentrale.

Cred că aceste exemple sunt importante pentru că demonstrează că infrastructura existentă poate genera valoare suplimentară fără întotdeauna să fie nevoie să construim sisteme complet noi.

În Europa se vorbește tot mai des despre autonomie energetică locală. Ce înseamnă acest concept pentru orașele din România?

Autonomia energetică locală nu înseamnă independență totală față de sistemele naționale. Înseamnă capacitatea unei comunități de a produce, recupera și gestiona local o parte cât mai mare din resursele de care are nevoie.

În ultimii ani am văzut cât de vulnerabile pot deveni economiile și comunitățile atunci când depind exclusiv de surse externe de energie sau de piețe foarte volatile. De aceea, în Europa observăm o orientare puternică spre valorificarea resurselor locale: geotermie, energie regenerabilă, recuperarea căldurii reziduale, valorificarea apelor uzate sau integrarea sistemelor de stocare.

Pentru România, oportunitatea este una majoră. Avem acces la tehnologie, avem acces la finanțare și avem resurse care sunt încă insuficient exploatate. Provocarea nu mai este tehnologică. Provocarea este capacitatea de a integra aceste soluții într-o viziune coerentă de dezvoltare urbană.

Care este cea mai mare resursă energetică pe care orașele românești continuă să o ignore?

Probabil căldura reziduală. Europa începe să o trateze ca pe o resursă strategică. Centrele de date, procesele industriale, infrastructura de apă și canalizare, marile clădiri comerciale sau infrastructurile publice generează cantități importante de energie care sunt încă pierdute. În multe cazuri, această energie poate fi recuperată și reintegrată în sistem.

Un exemplu este proiectul implementat pentru unul dintre cele mai mari centre de cercetare și dezvoltare pentru semiconductori din Europa de Sud-Est. Soluția include GeoExchange, pompe de căldură și recuperarea căldurii reziduale din procesele tehnologice. Rezultatul este o reducere estimată de aproximativ 58% a consumului energetic și evitarea a circa 260 de tone de emisii de CO₂ anual.

Aceste proiecte arată că una dintre cele mai importante surse de energie ale viitorului ar putea fi energia pe care astăzi o risipim.

În toate aceste exemple, digitalizarea apare ca un element comun. Cât de importantă devine tehnologia în administrarea utilităților?

Este esențială. Nu poți optimiza ceea ce nu măsori. Iar infrastructurile moderne generează volume foarte mari de date care trebuie transformate în decizii operaționale. Digitalizarea permite trecerea de la o logică reactivă la una predictivă. În loc să intervenim după apariția unei avarii, putem identifica din timp comportamente anormale, pierderi sau riscuri de funcționare.

Într-un context în care presiunea pe costuri este tot mai mare, iar resursele sunt limitate, capacitatea de a utiliza datele în timp real devine un avantaj operațional major. Cred că, în următorii ani, diferența dintre infrastructurile performante și cele vulnerabile va fi dată nu doar de tehnologie, ci de capacitatea de a transforma datele în decizii mai bune.

Dacă privim spre anul 2035, care va fi diferența dintre orașele care vor reuși și cele care vor rămâne în urmă?

Un rol-cheie îl va juca modul în care orașele își administrează resursele. Cele care vor performa vor fi cele care își cunosc infrastructura în timp real, care își măsoară consumurile, își reduc pierderile și valorifică resursele pe care le au deja. Vor produce mai multă energie local, vor recupera resurse care astăzi sunt pierdute și vor utiliza tehnologia pentru a anticipa problemele înainte ca acestea să afecteze serviciile publice.

În schimb, orașele care vor continua să opereze apa, energia și infrastructura ca sisteme separate vor avea costuri mai mari și vor fi mai expuse șocurilor economice, energetice și climatice. Ca o concluzie, în următorii zece ani, orașele se vor diferenția mai ales prin capacitatea de a transforma infrastructura într-un sistem care produce, recuperează și optimizează resurse.