Iran: cum a pornit totul. Dictaturile sunt cele mai vulnerabile când se relaxează

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Există o mare ironie în istoria regimurilor autoritare: rareori cad când sunt la apogeul demenţei; cel mai adesea se clatină exact atunci când încearcă să devină, fie și marginal, mai raționale. Iranul ultimelor șase luni ilustrează această regulă cu precizie matematică.

Scânteia protestelor din iarnă nu a fost o revoltă ideologică, ci una contabilă. Președintele Masoud Pezeshkian și tabăra moderată din jurul său, tehnocrați formați în siajul fostului președinte Hassan Rouhani și al ministrului de externe Mohammad Javad Zarif, au vrut să elimine distorsiunile economice care au transformat Iranul într-un paradis pentru rente și un infern pentru cetăţenii de rând.

Piesa centrală a reformei a fost eliminarea cursului valutar dual, un mecanism prin care importatorii apropiați de sistem beneficiau de dolari ieftini, în timp ce restul economiei opera la cursul real. Când guvernul lui Pezeshkian a decis să-l elimine această aberaţie care alimenta clientelismul, a făcut, în esență, un gest de normalitate economică. Dar normalitatea, într-o dictatură, e destabilizatoare.

Rezultatul a fost imediat: creșteri abrupte de prețuri, în special la alimente și bunuri importate, și o erodare brutală a veniturilor reale ale oamenilor. Protestele au izbucnit inițial în rândul comercianților și al claselor urbane inferioare: nu exact nucleul clasic al revoluției, dar suficient pentru a alarma sistemul. O măsură tehnic justificată a produs un șoc social imediat şi a speriat conducerea statului.

Aceasta este prima lecție: reformele economice într-o dictatură sunt periculoase nu pentru că sunt greșite, ci pentru că sunt sincere. Ele scot la lumină costuri reale pe care sistemul le masca prin artificii contabile și rente pentru privilegiați.

Pentru acești actori, problema nu era inflația, ci precedentul. Relaxarea controlului, chiar și temporară, ar fi permis acumularea şi organizarea nemulțumirii populare. Exact asta ameninţa să se întâmple sub Pezeshkian la finalul lui 2025: o combinație periculoasă de austeritate economică și relativă toleranță politică. Tabăra moderată a încercat să corecteze dezechilibrele (penurie, deficit bugetar, distorsiuni structurale), dar austeritatea e nepopulară, iar într-un regim autoritar ea vine fără compensația legitimității democratice. Rezultatul: proteste spontane, inițial economice, rapid politizate.

Ce a urmat, era de aşteptat. Tabăra durilor, centrată în jurul Gardienilor Revoluţiei şi întărită de răposatul preşedinte Ebrahim Raisi (a cărui moștenire politică continuă să influențeze instituțiile) și de cercuri conservatoare apropiate fostului liderul suprem Ali Khamenei, a reacționat previzibil: nu prin ajustări economice, ci prin represiune. Tabăra durilor a tras frâna de mână – dar nu în economie, ci în societate. Represiunea s-a înăsprit, iar regimul a redevenit ceea ce știe cel mai bine să fie: opac, coercitiv și profund suspicios. Relaxarea creează spațiu pentru contestare; represiunea îl închide.

Acest viraj intern a avut şi consecințe externe. Regimul, devenit mai paranoic, a fost simultan mai rigid în negocieri. Din exterior, comportamentul a părut duplicitar, cutrageri de timp, promisiuni ambigue, lipsă de decizie. În realitate, problema era mai banală: fragmentarea internă. Nicio facțiune nu avea suficientă autoritate pentru a face compromisuri credibile, temându-se una de alta şi ambele de popor.

Occidentul a interpretat această ambiguitate ca îndărătnicie, şi nu fără temei. În contextul dosarului nuclear, ambiguitatea nu este o virtute strategică, ci un risc. A urmat reacția preventivă: presiune, sancțiuni, iar finalmente acțiunea militară pe scară mare. Însă aici apare a doua ironie. Excelența militară ociidentală nu a fost dublată de un plan politic coerent. Pariul tacit, anume că protestele interne vor disloca regimul, fusese deja infirmat în ianuarie.

Problema Iranului este una structurală. Regimul iranian nu este doar ideologic; este și economic. Gardienii Revoluției și rețelele lor controlează sectoare întregi, iar supraviețuirea lor depinde de menținerea status quo-ului. A-l înlocui nu înseamnă doar schimbarea unei elite politice, ci demontarea unui ecosistem de interese.

Chiar și în scenariul optimist că regimul actual ar cădea şi ar veni la conducere nişte reformişti (cine?), tranziția nu ar fi una lină. Iranul ar scăpa de sancțiuni, dar ar moșteni o economie profund distorsionată, infrastructură energetică fragilă și o criză acută a apei. Reconstrucția ar dura cel puţin un deceniu, însă populația care a ieșit în stradă pentru prețul pâinii are, istoric vorbind, puțină răbdare pentru reforme lente – încă şi mai puţină decât în ţările foste comuniste în anii ‘90.

În plus, opoziția este fragmentată. Figuri precum Reza Pahlavi atrag atenția pe TV-uri, dar monarhismul rămâne o opțiune minoritară. Alte grupuri, de la reformiști seculari la mișcări etnice, nu împărtășesc o viziune comună asupra viitorului. Oricine s-ar instala la putere va trăi în siajul acestui paradox: criza de astă iarnă a fost declanșată de o tentativă de normalizare economică, prin eliminarea unei rente artificiale exploatate de rețelele corupte ale regimului. În încercarea de a deveni puțin mai funcțional, sistemul și-a expus o vulnerabilitate fundamentală.

Dictaturile pot supraviețui stagnării și chiar declinului. Ceea ce le pune în pericol este schimbarea controlată, pentru că, odată ce începi să elimini aberaţiile, riști ca aberaţiile să te elimine pe tine.