Ion Iliescu, ultimul interviu înainte de spitalizare: Nu am suferit niciodată să văd oameni de stânga cu buzunarele pline / E toxic să numești patriotism disperarea fanatică de a vota eroi mesianici / Patriotismul nu implică dacopatie / Prioritatea absolută este reorganizarea administrativă

Fostul președinte Ion Iliescu, internat de aproape două săptămâni, a vorbit într-un interviu acordat fostului ministru al Culturii Ionuț Vulpescu înainte de spitalizare despre curentul așa-zis suveranist, despre PSD și liderii de stânga ”cu buzunarele pline”, dar și despre reorganizarea administrativă.

Fragmente din interviul integral, care poate fi citit aici:

Ionuț Vulpescu: O sintagmă care a făcut carieră e „sărac și cinstit”. O susțineți și azi?

Ion Iliescu: Desigur, dar asta nu înseamnă că a fi bogat e incompatibil cu a fi cinstit. Ce nu am suferit însă niciodată a fost să văd oameni de stânga cu buzunarele pline. A fi la stânga e un mod de viață. Nu poți reprezenta interesele claselor defavorizate trăind într-un răsfăț. „Sărac și cinstit” a fost și antidotul pentru ca stânga să nu devină cinică sau necredibilă. Cred însă că bunăstarea și cinstea nu sunt incompatibile. Eu am spus atunci, „decât să mă îmbogățesc pe căi necinstite, prefer să mor sărac și cinstit”.

Ionuț Vulpescu: Ce este patriotismul azi?

Ion Iliescu: Patriotismul nu înseamnă să circuli înfășurat într-un drapel pe străzi, sau să inventezi cântece populare și patriotice pentru un așa-zis erou care va salva România de ea însăși. Patriotismul nu e lozincă, nu e retorică, ci competență. Patriotismul bun, corect, e cel în care profesioniștii sunt lăsați să își facă treaba, la momentul potrivit și la locul potrivit. Patriotismul e așadar o atitudine foarte tehnocrată în fața viitorului, pe care îl construiești lăsând talentele să se pronunțe. Repet, patriotismul înseamnă competență și șanse egale. Nu e suficient să îți iubești țara, trebuie să te și pricepi la a o iubi: adică a o servi. Dar la noi patriotismul e confundat cu atitudini patriotarde, e o modă care se activează o dată la patru sau la cinci ani în mintea celor care, frustrați că România nu e cum și unde și-ar fi închipuit, transformă resentimentul în voință politică. E și greșit, e și toxic să numești patriotism disperarea fanatică de a vota eroi mesianici care să facă din România o insulă, nu un partener european și proatlantic. Patriotismul nu implică români care să defileze prin corporații în ie și ițari, nici geografii mistice, dacopatie sau suveranitatea vlahilor. România a mai confruntat asemenea derapaje pe timpul lui Vadim, dar partidele au avut o maturitate de a depăși retorica asta pătimașă și populistă. Ceea ce m-aș bucura să revăd și acum. Un patriot e cel care se raportează la istorie cu bunele și relele ei, care respectă prezentul și viitorul doar pentru că ele depind de un trecut care nu se poate schimba. Vom fi patrioți când vom avea instinctul istoriei și nu vom pescui din ea doar elementele confortabile sau dezirabile. Nimeni, dacă vă uitați atent la felul în care opinia publică se insinuează ca un arbitru de conștiință, dar nimeni nu rămâne netăvălit din istoria noastră. Toți eroii, orice ar însemna asta, mai devreme sau mai târziu, sunt puși la colț, toți călăii sunt lăudați, mai tare sau mai încet. Or asta nu este normal. Pe de altă parte, vedeți inclusiv atitudinea față de Revoluție. Ne iubim libertatea, dar ne demonizăm Revoluția. Ne bucurăm că am scăpat de comunism, dar îi blestemăm pe cei care ne-au eliberat de anii negrii ai ceaușismului mai mult decât pe Ceaușescu și acoliții lui. Patriotismul nu e resentimentarism, nici dragoste contrafăcută pentru figuri politice de care ne delimităm când ni se pare că ceva mai progresist apare la orizont. Suntem o societate destul de inconsistentă și în iubire, și în ură, și asta ne face patrioți de ocazie.

Ionuț Vulpescu: Cum vă explicați ascensiunea suveranismului?

Ion Iliescu: Nu trebuie să fii expert în politică, se vede cu ochiul liber că în România nu există organic un suveranism justificat ideologic, consistent cu sine însuși. Suveranismul este un discurs negativ și reacționar, oglinda nemulțumirii față de clasa politică și practicile politice în genere. Nu avem un suveranism robust, ci o variantă populistă și resentimentară. La bază, suveranismul este o contradicție: România e un stat liber și suveran. Cum să vrei să fii suveranist într-un stat autonom și independent? La noi în țară se numește suveranism repulsia față de sărăcie, disperarea față de inegalități, dezgustul față de ierarhii, refuzul față de o globalizare prost înțeleasă. Unii îl suprapun cu naționalismul: numai că nici acela nu e înțeles corect. Naționalismul nu înseamnă să bați străzile purtând însemne religioase, nici să busculezi tribunele Parlamentului în costum popular, nu înseamnă nici revolta țăranilor în fața burghezilor – am crezut că am depășit retorica asta de la jumătatea secolului XIX, nici afirmarea statului ca sustragere din proiecte precum Uniunea Europeană. Mi se pare o glumă bună să vrei să fii suveran, când nu poți să faci dovada suveranității propriei rațiuni și te lași condus de sentimente, de emoții, de ficțiuni. O revoluție a gândirii nu ar strica deloc României: România în care Inteligența e suverană, asta ar fi, cu adevărat, o formă de progres cultural și moral. Îmi amintesc în primii mei ani de Președinție, când am avut primele ieșiri în străinătate. Erau delegații oficiale în care singura mea problemă era cum să reprezint România mai bine. I-am cerut la un moment dat sfatul Acad. David Prodan, care mi-a răspuns absolut simplu și nobil: „să reprezinți România cu demnitate”. Și atunci am înțeles că ceea ce pricep unii astăzi prin suveranitate nu e nimic altceva decât un respect natural pe care îl primești atunci când te duci și spui că reprezinți România demn, liber, integru, inteligent.

Ionuț Vulpescu: Există un filon antisemit în societatea românească? De aceea ați înființat Comisia Iliescu-Wiesel?

Ion Iliescu: Am înființat comisia Iliescu-Wiesel pentru că mi-am dorit ca nimeni niciodată să nu alunece în negaționism sau distorsiune, să spună că nu a existat antisemitism pe teritoriul României și că nu au existat deportări către fabricile industriale ale morții, lagărele secolului XX. Mi-am dorit ca toate crimele regimului Antonescu să fie recunoscute și condamnate, ca astăzi, când cineva îmbrățișează extrema dreaptă, să nu ne pierdem timpul cu discuții. Lucrurile sunt limpezi: antisemitismul este profund condamnabil, imoral și inuman. Nu toată extrema dreapta de azi e doar antisemită, dar tot antisemitismul e construit pe morfologia extremei drepte. Faptul că Elie Wiesel a condus acea comisie a dat greutate morală și intelectuală demersului. El a cunoscut mai bine decât oricine „Noaptea” care s-a lăsat peste umanitate în secolul trecut, ce înseamnă să ți se nege dreptul la viață, la existență, la fericire. Există un filon antisemit oriunde, pentru că antisemitismul este etern, vorba Hannei Arendt. Dar în România el are două origini: extrema dreaptă din secolul XX, care avea la bază doctrina unui spațiu vital marcat de epurarea evreilor – arderea de tot, distrugerea lor, printr-o Soluție Finală, ceva ce nu a fost gândit la această amploare programatică nicicând, pentru niciun popor, care pierde 6 milioane de oameni cu o rapiditate fulgerătoare, respectiv conspiraționismul promovat și de rețelele sociale, o dovadă a inculturii și lipsei de educație morală și istorică pe care noile generații o confruntă. Îmi doresc o Românie în care iubirea oamenilor față de oameni să fie mai mult decât o atitudine filosemită.

Ionuț Vulpescu: Ați urmărit campania electorală prezidențială? De ce nu ați dorit să vă implicați?

Ion Iliescu: Am urmărit campania prezidențială, dar nu am vrut să intervin și să influențez nimic. Nu e despre mine și nu mai e despre mine. Am plecat de la Cotroceni, m-am retras din viața politică, prin aceeași și cu aceeași demnitate pe care m-am străduit să o am în viața politică. Am lăsat locul altor generații, altor voci, de vârste, credințe și valori diferite. E drept, uneori au apărut caractere, alteori personaje. Dar viața politică actuală e una în care mi se pare de bun simț, după ce ai fost Președinte, să nu vrei să o arbitrezi sau să o orchestrezi. Pentru că democrația înseamnă să știi să faci un pas în spate. Nu înseamnă că nu mă interesează ce se alege de o Românie pentru care am construit o cultură a libertății, chiar și pentru cei care beneficiază de ea și nu îi recunosc originile. Pregătisem un mesaj pentru campania electorală prezidențială din decembrie 2024, aveam în intenție să îl dau publicității pe 6 decembrie, chiar în ziua în care Curtea Constituțională a anulat alegerile. Dar pentru că s-a întâmplat asta, nu a mai avut sens să îl dau. Mesajul era următorul și îl redau aici pentru că deși aparent nu mai e de actualitate, motivele pentru care România e polarizată, dezbinată și deznădăjduită, nu au dispărut, și vor da bătăi de cap la toate viitoarele alegeri:

„În 22 decembrie 2024 se împlinesc 35 de ani de la Revoluția Română. Îmi doresc ca aceasta să nu fie vârsta cea mai scurtă a democrației în țara noastră. Nu ne putem întoarce la lumea de dinainte de 1989. Românii au de ales, prin votul lor, între a duce societatea în trecut sau în viitor. Cât despre prezent, trebuie să înțelegem că alegerile în politică, așa cum sunt și opțiunile de viață, au costuri și de cele mai multe ori nu sunt ușor de făcut. Nu există întotdeauna un candidat ideal de ales, dar mereu e de dat un vot pentru democrație. Politica nu este ideală, dar trebuie să fie despre idealuri. Alegerile politice nu sunt doar despre oameni, ci mai ales despre consecințele a ce reprezintă oamenii. Bătălia ideilor rămâne cea mai importantă. Eu am fost ales cu 12.232.498 de voturi, la 20 mai 1990. 7.393.429 dintre români mi-au acordat încrederea în 1992. Deși am pierdut în 1996, aproape 6 milioane de oameni au crezut și atunci în mine. Peste patru ani, câștigam din nou cu aproape 7 milioane de voturi. S-a spus despre mine în 2000, că a câștigat atunci răul cel mai mic. Răul cel mai mic, care am fost eu, a dus apoi, împreună cu guvernarea PSD, Romania în NATO și UE. Răul cel mai mic a adus libertatea cea mai mare, posibilă prin atitudinea pro-europeană și pro-atlantică. Știu că atunci, în 2000, m-au votat și mulți care aveau, poate, convingeri de dreapta. Mi-am dedicat acei ani și lor, promovând un mandat al Reconcilierii naționale. Am conștiința împăcată că am fost un președinte al tuturor românilor. Noi personalizăm în general politica și aplicăm un dublu standard, care să ne justifice neputințele și subiectivismele. Știu că am fost și încă sunt țapul ispășitor al multora dintre cei care cred că lucrurile sunt mai simple cu etichete și lozinci. Istoria are însă bunul obicei de a nu lucra în regim de breaking news și așază, mai devreme sau mai târziu, pe fiecare la locul său. Cineva trebuie să adune mereu cioburile din societate, o țară nu poate progresa doar pe ură și pe conflict permanent. Acesta trebuie să fie și viitorul nostru, astăzi, la 35 de ani de la Revoluție: să aparținem familiei europene, fără a avea dubii sau a ridica semne de întrebare, și să ne păstrăm siguranța prin apartenența la NATO. În rest, vor circula întotdeauna narațiuni sociale despre cum ne inventăm dușmanul. Câtă vreme nu ne suntem noi înșine proprii dușmani, democrația are un viitor. Toată viața mea politică am pledat pentru dialog și echilibru. Cred în rațiune și raționalitate în politică. Sunt împotriva fanatismelor, extremismelor și iraționalului, ca om de stânga și ca fost Președinte al României. Politica nu e misticism, nici nu poate fi redusă la propagandă. Sfera publică e divizată de opinii. O societate nu se poate menține decât prin cunoaștere, iar cunoașterea nu se face decât din libertate, prin educație și prin cultură, nu prin dezbinare și prin cultivarea urii în societate și a intoleranței. Sunt români care poate nu prețuiesc cunoașterea, dar toți își iubesc libertatea. Plecând de aici, sper să depășim fracturile sociale legate de opinii modelate prin diferiți factori de influență despre cine e mai bun pentru România. Întrebarea corectă e ce e mai bine pentru România? Decembrie 2024 trebuie să fie cel puțin la fel de bun ca decembrie 1989 pentru luciditatea politică a românilor. Sunt 35 de ani de când România s-a eliberat de marginalitate, de eticheta țărilor sovietice, comuniste de la Est. În 35 de ani de libertate, românii trebuie să fi înțeles măcar că a face politică nu înseamnă a alege între a fi anti sau pro cineva, ci anti sau pro ceva. Nu ne alegem un locatar la Cotroceni, un vecin, un individ de proximitate, ci un Președinte care trebuie să aibă conștiința unor valori care fac ca Uniunea Europeană să fie lumea deschisă de care România aparține, care fac ca NATO să fie lumea sigură în care vrei să trăiești și din care România face parte. Mă bucur că de la 1 Ianuarie 2025 România va adera la spațiul Schengen, iar aderarea la OCDE, în 2026 este de asemenea un obiectiv strategic pentru dezvoltarea țării. Fac un apel ca românii să nu voteze pentru o societate închisă. Să nu voteze, refulând sentimentele pentru clasa politică, impostura, naivitatea și toxicitatea virală. Dacă e însă ceva de viralizat în țara aceasta, acel lucru e democrația. Istoria face ca și eu, cel care am participat la democrația acestei țări, să trăiesc cu încredere acest decembrie. Și o fac cu aceleași convingeri ca atunci când am făcut votul acesta posibil pentru milioanele de români care vrând să sancționeze clasa politică își faultează propria țară. Sper ca electoratul să voteze pentru libertatea celor care au nevoie de timp să se maturizeze și să înțeleagă cât înseamnă UE și NATO pentru mândria lor de a fi indivizi moderni. Să voteze și pentru cei care au înțeles deja cât înseamnă să gândești, să iubești și să trăiești din libertate. Să voteze ca România viitorului, care a început în 1989, să continue dincolo de 2024. Într-un același, și totuși altfel, de decembrie.”

Ionuț Vulpescu: Care credeți că este prioritatea absolută pentru România azi?

Ion Iliescu: E foarte important de unde te uiți la România. E o țară divizată și de cei care pun virgula între subiect și predicat, și de cei care întrețin prăpastia dintre clasa politică și societate. Sigur că e o Românie în care se vând cărți, dar nu se citesc – o spun cu stupefacția unui om care a trăit niște ani într-o editură – o țară în care vrem să imităm Occidentul fără a vedea decalajul pe care îl avem de recuperat, o societate care vrea noul lucrând cu oameni vechi. În politică e important să existe flux uman și profesional. Când pleci, să pleci de tot, fără să mai tragi sfori din umbră. Când vii, să te simți responsabil deplin, ca să poți să îți faci treaba. Cred că prioritatea absolută pentru România este reorganizarea administrativă. De ce? Pentru că România funcționează încă după principiul, după modelul administrativ complet depășit din anii 1960. A înghețat în această organizare și în această mentalitate. Numai dacă administrația se schimbă la față, birocrația devine raționalitate practică, instituțiile se umanizează, lumea va fi mai puțin impersonală, și mai autentică. Acum suntem în Uniunea Europeană. Deci, reforma statului și reorganizarea administrativ-teritorială, pe baze europene, cu posibilitate mare de dezvoltare și atragere de fonduri europene.

Ionuț Vulpescu: Sunt 20 de ani de la Congresul PSD, când ați pierdut președinția partidului. Ce credeți azi despre acel moment și ce credeți despre viitorul partidului?

Ion Iliescu: Eu am fost foarte ferm și obiectiv și în ceea ce privește observațiile referitoare la propria mea activitate. Nu m-am menajat. Așa că știu că am greșit candidând în aprilie 2005 la președinția partidului. Fusesem invitat în august 2004, de un Congres, să preiau partidul, după Cotroceni. 2005 nu era necesar, prin urmare. Dar am crezut în competiție, în schimbul de idei și în curente de gândire. Pentru mine, oriunde a fost loc de o idee, a fost loc pentru o lume mai bună, mai ales că am văzut și trăit monopolul lui Ceaușescu, viața între patru pereți ai puterii oarbe și ai dictaturii, am văzut colapsul unei lumi și am avut o incredibilă sete pentru coerență și raționalitate. Am pierdut, e adevărat. Nu regret însă că am pierdut. Am explicat, în mai multe rânduri, contextul acelui Congres și jocurile de culise care s-au făcut atunci. Acum douăzeci de ani am spus, la candidatura mea, că simt nevoia unei schimbări de mentalitate, de atitudine, și lucrurile acestea stau în picioare și astăzi, în 2025. Însă am știut când am pierdut că trebuie să îi las pe cei care au ales să trăiască ce au ales, cu bune și cu rele. Nu am dorit să mai fiu prezent în viața internă a partidului, pentru că în calitate de fost Președinte de stat, influențezi. Autoritatea ta emană din cuvântul pe care îl ai, personalitatea ta e suficientă ca să poți influența un joc de putere, și am crezut că trebuie să existe o linie de separare între lumea mea și noua garnitură de lideri. Că a fost bine sau că a fost rău, istoria se va pronunța, oricum oamenii numai asta fac. Și după aceea au mai fost ocazii să revin la conducerea partidului pe care l-am fondat, dar nu am mai dorit lucrul acesta, toate au un timp al lor. Și i-am sprijinit pe cei din generațiile mai tinere, chiar dacă unii dintre ei au uitat asta. Ce vreau să subliniez este că nu numai în competiția pentru puterea partidelor, ci în genere, în campaniile electorale se observă un fenomen banal și bizar, totodată. Toată lumea are mesaje, toți se adresează unui singur tip de public: conservatorilor și suveraniștilor. Pare că toți fac asta. Dar mă întreb cine se mai adresează celor cu nevoi și cu așteptări la stânga? Stânga se adresează naționaliștilor-suveraniști să îi răzgândească sau să îi izoleze, dreapta se adresează tot lor, atrăgându-le atenția că nu discursul extrem e ceea ce reprezintă dreapta în liberalismul ei moderat, conservatorii și suveraniștii se adresează lor înșiși. Pentru cei care au rămas în urmă, care nu mai suportă să fie vulnerabilii de serviciu într-o istorie a sacrificiilor, pentru cei care sunt săraci, marginali, duși la periferia discursului politic, veșnic supus reformelor și totuși niciodată schimbați din perspectiva condițiilor de trai, lor nu li se mai adresează nimeni în România. Nici măcar pe hârtie, dacă vă uitați la mesajele campaniilor electorale. România inegalităților majore are nevoie de un partid modern și european de stânga. E nevoie de întoarcerea la social-democrația tradițională, cu dezvoltări noi, desigur. Dacă nu va fi PSD partidul care va răspunde publicului cu nevoi de stânga, va fi un altul, și acest lucru tot se va întâmpla. Pentru că nevoia rămâne, e o realitate că România are morfologic această pătură socială a celor rămași în urmă, în toate chipurile și vitregiile acestei uitări. Apreciez că se vorbește de tânărul antreprenor, dar aceasta este o poveste pe jumătate spusă. E vorba despre tânărul antreprenor venit din sărăcie. Admir că se vorbește despre olimpicii României. Dar sunt ai României după ce familiile lor s-au îndatorat ca să le creeze condițiile pe care statul nu le oferă. Modernizarea nu e o minune care se întâmplă peste noapte, din discurs. E o realitate care se dobândește anevoios numai după ce ai rezolvat decalajele sociale. Când am fondat Frontul Salvării Naționale am vrut să îi spun Partidul celor incoruptibili. E nevoie de morala în spațiul public, convingeri și credință. Astăzi toți vor să fie incoruptibili dintre cei coruptibili. Iar corupția nu e o boală economică, ci morală, culturală și educațională. Despre viitorul partidului eu nu pot să mă pronunț decât într-o singură chestiune: PSD nu e un partid fără masă electorală, fără public, fără șansa de a fi la inima oamenilor. Dar PSD trebuie să nu fie un partid numai pentru micromanagement, adică pentru administrație, și pentru jumătate de macromanagement, adică pentru guvernare. Trebuie să fie un partid pentru reprezentarea intelectualilor, pentru că stânga veritabilă e culturală, un bazin electoral de care s-a îndepărtat, trebuie să cucerească elanul studenților și al tinerilor pentru care România nu e spațiu de parvenire, ci de devenire, trebuie să își amintească de un capital simbolic veritabil, e partidul care dă singurul Președinte de stânga al României, și nu cred că vrea să rămână doar în umbra acestei istorii. Va trebui să își creeze propriile lumini, fără să îi lase pe cei buni în întuneric. Să se reprofesionalizeze, pentru a fi credibil. Un partid politic nu e doar cel care are în rândul său exclusivi oameni de partid, care nu au făcut altceva în viața aceasta decât politică: toți cei care fac politică trebuie să o facă plecând de la o profesie, de la ceva la care sunt buni și pe care îl pot folosi în slujba celorlalți. Faptul că PSD nu a dat un finalist în cursa prezidențială, pentru prima dată în 35 de ani, e un eșec al său, nu al electoratului. În rest, valabil pentru orice formațiune politică azi: fiecare partid își formează și își recunoaște publicul. Dacă toată lumea vorbește doar cu și despre suveraniști, înseamnă că doar publicul acesta există, or nu vrem asta, nu?

Ionuț Vulpescu: Vă este frică de moarte, domnule Președinte?

Ion Iliescu: Nu mi-a fost frică de viață, și poate tocmai asta face relația cu moartea să fie una decentă. Am mai fost întrebat asta, și cred că e o întrebare tot mai vie pe măsură ce vârsta mea înaintează. Am trăit viața cu multe viteze, vârste, vocații. Nimeni nu decide pentru sine cât trăiește. Am trăit ce mi s-a dat și ce am construit. Cu siguranță, faptul că nu am avut acces la social-media mi-a prelungit viața… O viață care nu a fost scutită de neajunsuri, de sacrificii, de bucuria de a le fi depășit pe unele dintre acestea. Îți e frică de moarte atunci când trăiești frustrat că nu ai făcut ce ai fi vrut și nu mai ai timp să salvezi ceva din ceea ce ai gândit pentru tine sau pentru alții. Dar eu am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru România, și nu am vreo părere de rău că nu am apucat să îi ofer un drum euroatlantic și democratic. Dimpotrivă. În rest, moartea e o experiență metafizică. Nu pot vorbi decât despre ceea ce a fost concret în această existență rotundă. Vreau să mulțumesc celor care m-au însoțit de-a lungul vieții, cu bune și cu rele. Care au rămas alături de mine și când asta a fost împotriva lor. Celor care mi-au rămas prieteni și când nu ne-am mai strâns mâna de la Cotroceni, ci din strada Atena sau din intimitatea casei mele, unde puțini ne-au trecut pragul. Îi sunt recunoscător Ninei, partenerul meu de drum lung. Viața noastră împreună nu a fost despre noi, decât la această senectute; a fost despre alții, despre România, despre societatea pe care am vrut să o lăsăm în urma noastră, lucidă și rațională. Colaboratorilor și simpatizanților știuți și neștiuți le doresc tot binele și îi asigur că i-am simțit mereu aproape. E important ca fiecare să simtă și să știe că viața merită trăită nu doar pentru că ți s-a dat, ci pentru că ai o datorie față de ea: să o personalizezi, să o faci să fie viața ta, nu viață, pur și simplu. Nu dau sfaturi unde nu mi se cer, dar cred că e important să ne trăim toți viețile nonutopic. Rețeta nu e să ai o viață fabuloasă și fericită pe care să o urmărești cu imaginația, ci o viață pragmatică și pe cât cu putință lucidă și mulțumitoare, pe care să o construiești cu rațiunea. Imaginația a făcut multă lume nefericită. În rest, frica de moarte echivalează cu frica de a fi om. Face parte din ontologia noastră. Să nu ne fie frică să fim oameni.