Influentul think-tank american Atlantic Council: SUA trebuie să-și schimbe strategia în Europa și să mizeze pe Est. Ar trebui să redistribuie o parte din forțele sale din Germania pe flancul estic, în Finlanda, Polonia și, eventual, România

Statele Unite au nevoie de propriul „punct de cotitură” strategic în Europa, arată o analiză publicată de influentul think-tank american Atlantic Council. Autorul articolului, profesorul Andrew A. Michta, pledează pentru ca SUA să își îndrepte atenția spre flancul estic al NATO.

Analiza integrală Atlantic Council:

Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în februarie 2022 a dat peste cap securitatea europeană și, ca urmare, modul în care țările europene își abordează securitatea. Finlanda și Suedia au renunțat la nealinierea lor istorică pentru a se alătura NATO. Germania a urmărit un „Zeitenwende”, sau un punct de cotitură istoric, începând sarcina întârziată de a se rupe de decenii de apropiere exagerată față de Rusia. Pentru a nu fi mai prejos, Franța s-a angajat în propriul său tournant istoric. Dar, în timp ce Statele Unite au furnizat arme Ucrainei și au staționat mai multe trupe în Europa, acestea nu au trecut încă printr-o schimbare corespunzătoare în abordarea lor strategică pe care o cere momentul istoric.

Cum ar trebui să arate strategia SUA în Europa în viitor? Pentru început, Statele Unite au nevoie de o strategie europeană care să asigure interesele americane, reducând în același timp semnificativ costurile SUA pentru apărarea Europei. Pentru a ajunge acolo, va fi necesar să se transfere cea mai mare parte a descurajării convenționale în cadrul NATO și, dacă este necesar, a apărării colective către aliații europeni, iar Statele Unite să asigure umbrela nucleară și facilitatorii de vârf. Statele Unite trebuie să mute conversația de la eterna discuție despre ce procent din produsul intern brut ar trebui să fie cheltuit pentru apărare de către fiecare membru NATO. În schimb, accentul ar trebui să se pună pe capacitățile militare specifice pe care trebuie să le furnizeze fiecare aliat. Strategia americană ar trebui să fie construită în jurul cooperării cu țările care împărtășesc percepții comune de amenințare atunci când vine vorba de Rusia și care, prin urmare, sunt hotărâte să colaboreze cu Statele Unite pentru a-și asigura securitatea. Pe scurt, Statele Unite au nevoie de o strategie pentru Europa care să își concentreze atenția și resursele asupra țărilor care fac cel mai mult pentru a contracara Rusia.

Dacă Statele Unite intenționează să consolideze NATO și, în același timp, să elibereze mai multe resurse pentru Indo-Pacific, a sosit momentul pentru un punct de cotitură.

Există un adevăr în afirmația conform căreia Europa s-a sustras de la povara apărării în ultimele trei decenii, mai ales dacă luăm în considerare nu numai reducerile de personal și de echipamente, ci și subinvestițiile în industria sa de apărare. Criticii care acuză că Europa nu a făcut suficient au dreptate. Pentru ca o nouă strategie pentru Europa să funcționeze în viitor, Washingtonul trebuie să devină clarvăzător în ceea ce privește modul în care diferitele țări din NATO percep amenințarea pe care o reprezintă Rusia, precum și care țări sunt contribuitori dispuși să contribuie la apărare și care sunt reticenți sau pur și simplu paraziți.

Aliații europeni care nu reușesc să investească în apărare ar trebui să fie avertizați; problema nu poate fi mușamalizată cu amabilități diplomatice. Acest mesaj ar trebui să continue să conducă discuțiile interne din cadrul Alianței, iar Statele Unite ar trebui să acorde prioritate și să sprijine acei aliați care sunt serioși în ceea ce privește „transferul de sarcini” atunci când vine vorba de descurajarea și apărarea colectivă. Summitul NATO de la Vilnius de luna trecută a angajat Alianța la o nouă generație de planuri regionale și la un nou model de forțe prezentat de Comandantul Suprem Aliat al Europei, dar multe vor depinde de dorința aliaților de a se reînarma și de a dobândi capacitățile militare necesare pentru a pune în aplicare planurile.

Țările situate de-a lungul flancului estic al NATO au condus acest efort, plătindu-și „partea lor echitabilă” și chiar mai mult. Printre acestea se numără în primul rând Polonia și statele baltice, dar și Finlanda, România și, în curând, Suedia. De asemenea, Norvegia și-a intensificat eforturile în domeniul apărării, Comisia norvegiană pentru apărare recomandând creșteri semnificative ale apărării. În timp ce aliații din Europa de Vest au fost mai lenți în a-și reconstrui capacitățile, există un nou sentiment de scop în cadrul NATO, cu un consens general că Alianța trebuie să se întoarcă la rădăcinile sale de descurajare și apărare colectivă. Acest consens mai larg ar trebui să ofere cadrul NATO în cadrul căruia Statele Unite ar trebui să își execute noua strategie. Nu este vorba despre tratarea diferită a angajamentelor de securitate față de aliați, deoarece prevederile Tratatului de la Washington se aplică în tot spațiul transatlantic. Mai degrabă, este vorba despre valorificarea eforturilor aliaților care resimt cel mai puternic amenințarea rusă pentru a consolida NATO și a reduce costurile pentru Statele Unite.

Cu Finlanda și Suedia în NATO și cu Polonia angajată să construiască o armată de 300.000 de soldați cu cele mai mari capacități de blindate din Europa, Statele Unite vor avea aliați care sunt atât capabili, cât și dornici să asigure menținerea descurajării împotriva Rusiei. Obiectivul ar trebui să fie acela de a aduce Ucraina în NATO, adăugând astfel o viitoare forță ucraineană pe timp de pace de poate până la 350.000 de soldați la această combinație. O astfel de mișcare ar schimba dramatic ecuația de putere dintre Rusia și NATO în favoarea Alianței, permițând Statelor Unite să se concentreze asupra Chinei fără a-și compromite interesele de securitate în Europa.

Această nouă strategie americană pentru Europa ar trebui să acorde prioritate statelor „intermarium” dintre mările Nordică, Baltică și Neagră, care devin rapid noul centru de greutate al NATO. Acestea împărtășesc evaluări ale amenințărilor și determinarea de a investi în armatele lor, precum și dorința de a căuta soluții creative pentru a le spori eficiența. Acest lucru include, de exemplu, acordul semnat la 16 martie de patru țări nordice de a-și opera în comun forțele aeriene. Ca parte a noii sale strategii, Statele Unite ar trebui să redistribuie o parte din forțele sale din Germania pe flancul estic, în Finlanda, Polonia și, eventual, România, cerând în același timp acestor țări să își desfășoare forțele în statele baltice. Statele Unite ar putea apoi să argumenteze în cadrul NATO că Polonia ar trebui să înlocuiască Germania în Lituania ca membru principal al Alianței care să pună în aplicare Conceptul Națiunilor Cadru din 2014, iar Finlanda să înlocuiască Canada în Letonia. Pe scurt, noua strategie europeană a Statelor Unite ar trebui să pună accent pe țările care își iau la inimă angajamentele de apărare ale NATO și care sunt dispuse și pregătite să acționeze în caz de criză.

Criticii ar putea susține că o astfel de strategie ar dilua puterea NATO prin faptul că nu ar valorifica accentul tradițional al SUA asupra Germaniei; la urma urmei, Washingtonul a făcut presiuni pentru a include Republica Federală în NATO în 1955 tocmai pentru că, fără Bundeswehr, Alianța nu dispunea de efective și de capacități convenționale pentru a descuraja blocul sovietic. Dar acest lucru întărește, de fapt, argumentele în favoarea unei noi strategii americane din două motive: În primul rând, flancul estic al NATO se întinde astăzi de-a lungul granițelor Finlandei, statelor baltice, Poloniei și României. Acestea sunt statele de frontieră ale Europei de astăzi, așa cum a fost Republica de la Bonn în timpul Războiului Rece – Germania fiind astăzi mai mult un centru logistic și de antrenament pentru operațiunile SUA și NATO. În al doilea rând, amenințarea pe care Rusia o reprezintă pentru Europa este resimțită cel mai acut de-a lungul flancului estic. Altfel spus, așa cum în anii 1950 logica geostrategică cerea ca Statele Unite să acorde prioritate Germaniei de Vest, astăzi același imperativ ar trebui să determine Washingtonul să acorde prioritate Poloniei, Finlandei, țărilor nordice, țărilor baltice și României. De fapt, s-ar putea argumenta că acest calcul geopolitic, pe lângă faptul că Berlinul a prioritizat cheltuielile sociale, este cel care a determinat Germania să neglijeze Bundeswehr-ul, transformându-l într-o palidă umbră a armatei pe care Germania de Vest a avut-o în timpul Războiului Rece.

Aceasta este o oportunitate de a regândi strategia europeană a Statelor Unite într-un mod care să reflecte interesul SUA de a rămâne ancorată în Europa și să potrivească acest interes cu o politică care privește spre viitor. Dacă Statele Unite intenționează să consolideze NATO și, în același timp, să elibereze mai multe resurse pentru Indo-Pacific, a sosit momentul pentru un punct de cotitură.

Andrew A. Michta este decan al Colegiului de Studii Internaționale și de Securitate la Centrul European George C. Marshall pentru Studii de Securitate din Garmisch, Germania, și membru senior nerezident al Inițiativei Strategice Scowcroft din cadrul Centrului Scowcroft pentru Strategie și Securitate al Consiliului Atlantic.