Înalta Curte dă joi testul sincerității: va sesiza Curtea de Justiție a UE în procesul privind salariile restante ale magistraților, așa cum o obligă tratatele europene?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție este așteptat să dea joi sentința definitivă în procesul prin care Înalta Curte cere guvernului să aloce 5,2 miliarde de lei pentru plata salariilor restante ale magistraților.

Procesul a fost intentat la Curtea de Apel București, care a judecat încă de la primul termen și, pe 5 mai, a dat dreptate Înaltei Curți. Recursul Guvernului s-a judecat pe 9 iulie, dar pronunțarea sentinței a fost amânată pentru joi, 23 iulie.

La ultimul termen, Guvernul a solicitat instanței să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, menită să o ajute în luarea verdictului în conformitate de dreptul UE.

Potrivit articolului 267 al Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene (TFUE), orice instanță poate adresa direct CJUE întrebări preliminare, dar instanțele care urmează să pronunțe sentințe definitive sunt obligate să facă acest lucru.

Or în acest proces, Instanța Supremă este exact în această situație: urmează să pronunțe o sentință definitivă, deci teoretic ar fi obligată să sesizeze CJUE.

Există doar trei situații în care instanța poate refuza adresarea întrebării preliminare: dacă întrebarea nu este pertinentă sau relevantă în soluționarea cauzei, dacă CJUE a mai răspuns o dată la o întrebare similară sau dacă prevederile din Tratat sunt atât de clare, încât întrebarea nu se justifică.

Conform unor experți în drept consultați de G4media, ultimele două situații sunt excluse: CJUE nu are jurisprudență pe acest tip de cauză, iar Tratatul nu detaliază atât de minuțios asemenea circumstanțe încât să nu fie nevoie de interpretare din partea instanței europene.

Rămîne așadar pertinența sau relevanța întrebării. Însă întrebarea adresată de către Guvern descrie chiar esența procesului, întrebare care poate fi rezumată* astfel:

„În virtutea principiului independenței judecătorilor, poate o instanță să oblige Executivul să aloce fonduri suplimentare unei instanțe judecătorești încălcând procedurile constituționale de stabilire și modificare a bugetului de stat?”

Imediat după ce Curtea de Justiție a UE a pronunțat decizia din 16 iulie în Cauza Lin II referitoare la prescripție, în care a criticat într-un limbaj neobișnuit de dur Instanța Supremă din România, Înalta Curte a emis un comunicat de presă care conținea următorul paragraf absolut contradictoriu:

„Într-o Europă a dreptului, loialitatea unei instanțe supreme nu se măsoară prin fidelitatea față de o anumită soluție, ci prin consecvența cu care aplică principiile comune care fundamentează ordinea juridică europeană. Aceste principii presupun respectul pentru jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (…)”.

Cu alte cuvinte, după ce într-o primă fază repudiază fidelitatea față de soluția dispusă de CJUE, Instanța Supremă își ia angajamentul să respecte jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Joi Înalta Curte are ocazia să arate dacă a jurat stâmb sau nu.

* În limbajul specific CJUE, întrebarea sună mult mai complicat. Iat-o în integralitatea ei, așa cum am obținut-o din surse guvernamentale:

„Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin (1) al doilea paragraf TUE, coroborat cu dispozițiile art. 2 TUE referitor la principiile statului de drept și democrației, luând în calcul dispozițiile referitoare la conceptul de stat de drept din cadrul Regulamentului (UE, Euratom) 2020/2092 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2020 privind un regim general de condiționalitate pentru protecția bugetului Uniunii, precum și jurisprudența Curții, trebuie interpretat în sensul că permite instanțelor naționale să oblige puterea executivă să asigure alocarea unor resurse bugetare suplimentare unei instanțe judecătorești, în afara procedurilor constituționale naționale referitoare la adoptarea și modificarea bugetului de stat?”