În ce cred anarhiștii / Lupta lui Trump cu Antifa
După cum au observat în ultima vreme nenumărați comentatori, conservatorii în general și președintele Donald Trump în special devin tot mai preocupați de anarhiști și anarhism. În calitate de anarhist care vorbesc doar în nume propriu, actualul moment pare unul potrivit pentru a explica unele dintre cele mai persistente idei și dezbateri ale anarhismului, scrie David S. D’Amato editorialist la Libertarianism.org, într-un text publicat de The Hill și preluat de Rador.
Anul acesta Trump a anunțat că guvernul va lua măsuri pentru a desemna drept organizație teroristă „antifa” – o rețea laxă de activiști antifasciști, dintre care mulți se autointitulează anarhiști. Trump a semnat recent și un memorandum urmărind să suspende fondurile federale pentru așa-zise „jurisdicții anarhiste”, care ar urma să fie identificate ca atare pe baza unor criterii stipulate de document (de exemplu „dacă o jurisdicție refuză nerezonabil să accepte oferte de asistență polițienească din partea guvernului federal”).
Trump s-a apucat chiar să denunțe pe Twitter anarhiștii, în ultimele zile apărând mai multe astfel de postări, dintre care una întreba „Când are de gând Joe Biden Molâul să-i critice pe Anarhiștii, Bătăușii și Agitatorii din ANTIFA”.
Anarhismul – ca set de valori filozofice – favorizează relațiile și organizațiile bazate pe consimțământul liber al tuturor participanților; în calitate de set de idei, anarhismul se opune prin definiție violenței, oprimării și dominării. Din perspectivă istorică și tradițională, a fi anarhist înseamnă a fi un critic și un opozant al sistemului capitalist.
Însă se dovedește că toate acestea, luate de sine stătător, pot acomoda o gamă diversă de viziuni libertariene privind o viitoare societate non-statală: anarhiștii pot fi comuniști care doresc abolirea proprietății private și a competiției de piață sau primitiviști care se opun înseși civilizației ori chiar individualiști adepți ai pieței libere care sesizează diferența dintre capitalism în forma în care există el acum (și a existat mereu) și o piață liberă autentică, în care nu există acel gen de privilegii speciale coercitive și monopolismul cărora anarhiștii li se opun. Diviziunile din interiorul anarhismului nu se opresc aici.
Anarhiștii nu se pot pune de acord, de exemplu, în privința situației în care e oportun ca violenței statului să i se răspundă tot cu violență sau când e acceptabilă atacare fizică a fasciștilor, adepților supremației albe și naziștilor. De mai bine de un secol anarhiștii sunt implicați în dezbateri privind oportunitatea acțiunii violente, a propagandei prin fapte, a sabotajului, a terorismului și a asasinatelor.
Această dezbatere se suprapune în mare pe divizarea istorică între cei etichetați drept anarhiști individualiști (categorie sinonimă între altele cu „anarhiști filozofici” sau „anarhiști din Boston”) și cei numiți anarhiști sociali (asociați frecvent, de exemplu, cu comunismul anarhist sau colectivismul anarhist).
Aripa individualistă a mișcării anarhiste a favorizat în general o abordare a pașilor mărunți, evolutivă, în care instituții libertariene și mutualiste vor substitui gradual și pașnic instituțiile autoritare contemporane, transformând astfel societatea.
În cea mai bună formă a sa, anarhismul reprezintă deopotrivă o filozofie a respectului reciproc, contractului și cooperării și un set de strategii pentru construcția – chiar acum, atât în interiorul cât și în exteriorul ordinii existente – a infrastructurii întrajutorării reciproce și a unei lumi mai bune.
În urmă cu peste 100 ani, în prefața biografiei sale a inventatorului, muzicianului, afaceristului și anarhistului american deschizător de drumuri Josiah Warren, William Bailie explica faptul că anarhismul „nu propovăduiește violența și nici nu inculcă insurecția. Nu este nici o revoluție incipientă”.
Bailie a mers chiar atât de departe încât să argumenteze că anarhismul „nu constituie nici măcar o amenințare la adresa ordinii sociale, nici chiar un complot pentru pieirea regilor și conducătorilor”. Pentru Bailie, adept al unor faruri călăuzitoare anarhiste precum Warren și Benjamin Tucker, anarhismul însemna opoziția principială împotriva violenței sistemice și, în consecință, împotriva haosului.
Întreaga justificare a existenței anarhismului este aceea de a pleda în favoarea argumentului că ordinea existentă e fundamentată pe violență, oprimare și exploatare – că o lume mai liberă și mai dreaptă, fără clase conducătoare și fără clase conduse, este deopotrivă de dorit și posibilă.
Luptele interne dintre anarhiști constituie o venerabilă tradiție. În ce-l privește, Tucker insista că comunismul anarhist e o contradicție în termeni (un termen care „nu are sens”), remarcând chiar că anarhiștii care luptau în războiul civil din Spania erau „o adunătură de nebuni”, subliniind că „«Anarhismul», în Spania, e o denumire improprie”.
El îi critica frecvent pe comuniștii anarhiști pentru că făceau apel la violență și la acțiune revoluționară. El scria: „Nu există în lumea civilizată actuală vreun tiran care să nu facă tot ce-i stă în putere pentru a precipita o revoluție sângeroasă, mai degrabă decât să se confrunte cu un larg segment al supușilor săi hotărâți să nu i se supună.”
El argumenta că orice revoluție care „vine prin violență și înaintea iluminării” e predestinată să piară, construită pe fundație de nisip. Întreaga speranță a umanității, spunea Tucker, e inextricabil legată de a evita tocmai acel gen de „revoluție prin forță” pe care atât de mulți anarhiști încercau s-o declanșeze.
Tentativele de a face poliția etichetării sau de a excomunica anumite elemente sunt exerciții de inutilitate, de obicei tendențioase și servind unui scop egoist – în primul rând pentru că istoria anarhismului include într-adevăr episoade violente.
Dar violența anarhistă, chiar și în cele mai rele forme ale ei, a pălit întotdeauna prin comparație cu violența sistematică și instituțională a statului, ale cărui crime sunt în mod deosebit periculoase prin aceea că niciodată nu sunt definite ca atare.
Parafrazându-l pe Max Stirner: statul își numește propria violență „lege”, iar violența oricui altcuiva „crimă”. Dar chiar și dacă anumiți autoproclamați anarhiști consideră că violența și distrugerea sunt cumva pardonabile ori justificabile, dată fiind o situație anume sau un context istoric, ele sunt eronate din perspectivă strategică, în calitate de tactici pentru realizarea unei schimbări sociale pozitive, eliberatoare.
Depinzând în mare măsură de cum vor acționa anarhiștii de acum înainte, anarhismul ar putea fi poziționat favorabil pentru a deveni o sursă vitală de noi idei, într-un moment de aparentă criză în istoria noastră. Dar, pentru a îndeplini această funcție, va trebui să fie anarhismul de tip „filozofic” al lui Tucker – cu siguranță nu fără acțiune directă, dar adoptând numai variantele non-violente de acțiune directă.
Notă: Articol de David S. D’Amato (jurist, editorialist la Libertarianism.org deținut de Cato Institute și consilier la Future of Freedom Foundation și Heartland Institute)
Sursa: The Hill/ Rador/ Traducere: Andrei Suba
Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului G4Media
CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867
Deschis la Raiffeisen Bank
27 comentarii